El îmi spune că ceea ce i-am oferit eu până acum nu îl obligă cu nimic. E viața mea, mama! Fac ce vreau cu ea! Eu îl privesc cu inima zdrobită pe dedesubt, dar la vedere o blochez pe așezare, pentru a putea duce libertatea lui. Îl privesc cu nestrămutată iubire, căci în zările sufletului mi se strecoară frumusețea clipei când l-am primit de la Domnul, mânuțele sale grăsunele adormite pe obrazul meu tânăr atunci, brațele întinse în fugă către pieptul plin de soare... Pajiștile noastre, ochișorii lui moi și blânzi în care îmi deșertam toată rugăciunea... Stau față în față cu Domnul inimilor în zămislirea vieții sale, iar el acum azvârle tot noianul de fericire într-un hău amar și necurat: Nu mai cred în Dumnezeu!. Cineva mi-a smuls inima din piept și a sfărâmat-o, nu mai am aer, dar trebuie să stau aici, căci trebuie, trebuie să duc ceasul acesta. Înțeleg acum că nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește întru mine, căci El pururea duce omenirea astfel. Fiul meu este acum omul, întreaga lume făurită cu atâta dragoste, atâta dăruire de Bunul! Aceeași lume care, apoi, Îi întoarce spatele, Îl răstignește sau Îl ignoră. Acum mama din mine este una cu Domnul. Această clipă de cumplită și crudă durere este o taină a cunoașterii Inimii Sale Părintești și Îi mulțumesc. Miluiește, Doamne pe fiul meu, strig de pe crucea Lui, căci nu știe ce face... Păstrează inima lui în vistieriile Tale până ce vei socoti vremea să i-o dărui înapoi... Iartă-mă, Iartă-mă, Domnul meu, căci nu m-am învrednicit a-l crește pentru Tine... 

***

Mă ridic, mă așteaptă frățiorul său mic. Pentru acesta trebuie să fiu veselă și puternică. Ce voi face cu groaza din piept?! Nu contează, trebuie doar să mă fac tuturor toate. Și iar Îl cunosc pe Domnul mereu actual, mereu în lucrare, pentru unul se bucură, pentru altul suferă în același timp. Pe unul naște la un capăt de lume, pe altcineva salvează, pe un altul îl mustră, pe altul îl adoarme, este dimpreună cu fiecare, prin Duhul Sfânt... Întru El și eu trebuie să fiu acum gândul Său pentru fiecare. Da, Doamne, fie mie după Cuvântul Tău. 

***

El are doar câteva luni intrauterine, poartă cu mine durerea, iar eu lupt să i-o prefac în rugăciune, să îl duc departe, departe, spre culmile sfinților. Stă cuibărit acolo, iar tăcerea lui duce cu sine un cosmos întreg. Cuprinde-l Domnul meu, cuprinde-l în inima Ta nesfârșită, în Duhul Tău și Însuți Te cuprinde în el, mititelul... Cine știe ce poartă în tăcerea sa ascunsă?

***

În brațe mi se aruncă surioara de opt anișori. Singura fetiță. Părul ei revărsat își cântă amintirile zilei: ne spui o poveste în seara asta? Din alea făcute de tineeeee! Apoi toți picii fac galerie și ne cuibărim în așternut, depănând firul poveștilor... Unul pune întrebări, altul mă gâdilă, altul face mofturi. Ne jucăm de-a bucuriile. Cine strânge mai multe bucurii din ziua de azi? Apoi mulțumiri și recunoștințe, apoi chemăm îngerașii cu vise și povețe cerești. Cineva nu doarme încă. Cerul se varsă cu stelele peste noi, luna face lumina cruce și iar sunt una cu Domnul, în tihna fiilor Săi nevinovați. El îmi dăruie să simt pacea lor, inimioarele lor curate. Rugăciunea mamei pentru fii mă face iarăși să Îl cunosc, să mă unesc cu gândul Său Sfânt și fără de prihană, căci El viază înlăuntrul meu dragostea și tihna Sa, freamătul iubirii Sale pentru puișorii aceștia. 

Somnul lor pașnic restaurează pacea lumii, pleoapele închise cuminți mută inima pe meleaguri cerești, în zările luminii celei nesfârșite. Lacrimi mari se rostogolesc din inimă pe obraji și peste întreaga lume și totul se preface într-un neostoit Doamne, Domnul meu, fie lumea întreagă precum liniștea de acum, așezată și fără de prihană înaintea Feței Tale. Odihnească-Se Duhul Tău peste noi toți, precum acum peste aceste pleoape mlădioase. Amin. 

***

Suntem departe. L-am dus pe flăcăul cel mare la facultate. Sunt atât de fericită. Am primit multă mângâiere prin el. El e fiul cel mare. Trăiesc prin el cuvântul Domnului: toate ale Mele, ale tale sunt! Dă, Doamne, binevoiește ale Tale întru el, căci fiu bun este! Mă gândesc la mângâierile Domnului privind către fiii săi slujitori și închinători. Mă bucur pentru Domnul că are și astfel de fii, precum Sfinții. Ferice de ei, că și-au preamărit Tatăl, Părintele ceresc. Bucurați-vă, cei drepți, întru Domnul, celor drepți li se cuvine Lauda! Bucură-Te, Domnul meu, căci iată, ai fii care Îți împărtășesc Iubirea! Se veselește inima mea pentru Tine, Doamne, puțin cunoscând din setea Ta după noi. 

Sunt fericită că a luat la facultate aici, un loc sfințit și blagoslovit, mă simt împlinită că îl las întru Domnul, între oameni aleși și slujbe cerești. Plec din camera de cămin, încercând să fiu bărbat la caracter. Dar cad într-o falie de timp și spațiu și mă trezesc plângând în hohote! Nu pot, nu pot face asta. Nu mă pot despărți de el! E copilul meu! Cel întâi născut! Inima mi se rupe la propriu. Se sfâșie ca o cârpă veche și dureroasă. Mă predau neputincioasă, căci o mamă nu își păstrează niciodată rezerve pentru ea. Nu, văd în mine că nu am păstrat nimic, nimic cu care să mă apăr vreodată de suferințele ce vin în viață peste mine. Mereu am dat, mereu am uitat de mine și oricum, nu aș fi putut păstra. Nu știu, nu pot. Iubesc și dau desăvârșit. Devin cel pe care îl iubesc. Iar acum el pleacă din viața mea. E firesc ce face. E calea lui. Va lasa omul pe tatăl sau si pe mama sa... Dar eu? Eu? Eu cine rămân? Ființa mea urlă ca un lup sălbăticit, flămând de existență. Nici nu mai știu cine sunt! Mă ascund efectiv într-o toaletă să nu mă vadă cineva și plâng disperată. Doamne, eu am dat tot, am pus totul la bătaie. E grea soarta mamei! Acum... Eu... Eu cine rămân sa fiu?! Poate trebuia să păstrez ceva pentru mine, să fiu ca alte femei, să mă menajez și să îmi rezerv spațiu și timp personal. Să am tabieturi și o pensie sufletească pusă deoparte. Copiii pleacă, chiar uită de părinții lor, iar eu? Eu... Care eu? Cine este eu? răsare de nicăieri întrebarea. Și se face pace. Eu... ești Tu. Tu ești Domnul meu. Pentru Tine m-am dat, realizez. Dragostea Ta m-a dat mereu. Iar când toți pleacă, rămâi Tu. Tu, Domnul deșertării depline. Așadar, Tu m-ai învățat să mă dau deplin. Așadar, acum rămânem doar noi doi, iar eu, eu care am tot murit, însetez să devin pe deplin Tu... 

***

Adolescentul mă păcălește mereu. Încearcă diverse scheme pentru a mă întortochea. Mă somează zilnic să nu mă bag în intimitatea lui. Dar totul a devenit doar al lui. Joc jocul lui. Cărțile lui. Dar tâlcul îl țin la Tine. Noaptea îmi plec genunchii în metanii pentru fiecare. Niciodată nu rezist fără să plâng. Sunt o mamă plângăcioasă. Durere neputincioasă e numele meu. Doar Tu ești curajul și nădejdea mea. Mă prihănesc mereu că nu sunt mai puternică în credință, îi compătimesc pe copii că au așa o mamă. Dar îmi petrec viața ca o permanentă naștere de prunci. Nașterea cea de toate zilele. Durerile pentru nașterea lor trupească sunt o dată, dar pentru nașterea lor sufletească sunt zi de zi. Noapte de noapte. Dureri și fericiri îngemanate mereu. Și oare... Vom izbuti? Numai Domnul știe...

Inima adolescentului se înmoaie. E tare drăguț. Ne înțelegem atât de bine acum! Un copac înmugurit cu mii de primăveri a crescut în el. Doamne, Te rog, blagosloveste-l și pune rodul Tău întru el! Te recunosc iarăși pe Tine în relația cu el. Tu, Semănătorul cel Tainic... Veșnic dăruind semințele Tale cele înnoitoare!

***

Se va întoarce! Neapărat se va întoarce! Doamne, la Tine nu există moarte și pieire veșnică! Tu nu poți lăsa fiul atâtor lacrimi sa piară! Tu cunoști cel mai bine zdrobirea mea, strigătul răgușit care nu va tăcea până ce nu îl vei întoarce! Astfel bate inima mea zilnic pentru cel cercat. Și suferința mă topește ca pe o ceară. Cum poți tăcea, Domnul meu, de atâta vreme, nu mai pot suferi, oare e fărâmă din mine care sa nu se fi sfârșit de mii de ori?! Iar atunci știu ca sunt cu Tine în cuvântul Eli, Eli, lama sabahtani? Și mă strâng mai tare la pieptul Tău și rabd, rabd cu Tine, mă sfârșesc cu Tine, pentru ca împreună cu Tine să văd Învierea Ta și a lor! Și las să mă mângâie pe fina peliculă a sufletului filmul întoarcerii fiului meu risipitor, îmbrățișarea Tatălui, inelul pus din nou pe degetul celui sincer căit... Plânsul său cel curățitor, plânsul său înnoitor, plânsul aducerii aminte și al revederii chipului său atât de dorit! 

***

El este delicat și puternic. Mătăsos și de neînfrânt. Nașterea sa mi-a readus putere și bucurie. Îl ating cu teamă și cu frenezie. Ating și frământ o minune. Mă înfricoșează atâta iubire! Are ochișori albaștri, un senin revărsat pe pământ. Doamne, Tu mă înveți Viața. Născând prunci cunosc puțin din taina cu care Tu dai Viața. Puțin, căci știu că eu nu o port decât cu netrebnicie, iar Tu o concepi efectiv dintru început. Însă, cu adevărat inima mea intuiește ceva din Dragostea care din neființă la ființă ne-a adus pre noi, din setea Ta de a împărtăși iubire și viață. E dureros să naști, dar e atât de fericit! Nasc o viață, dinlăuntrul meu a izbucnit cu putere o viață! Întâiul plâns al lui este strigătul vieții. Mă înfior și nu știu cum de poate duce o ființă ca mine atâtea simțiri! Pe unul îl conduc în calea vieții, pe altul îl nasc, la toate participând cu deplină ființă!Inima mi se rostogolește în piept cum se rostogolesc anotimpurile, cu mii de culori și emoții. Câte pot încăpea înlăuntrul unei inimi părintești! Mă simt ca globul pământesc văzut din spațiu, înaintea Domnului. Simt că particip la prezența Sa în lumea aceasta. Doamne, cine sunt eu, de m-ai făcut părtașă Ție, Atotsfinte? „O mamă, o mamă care a născut pruncii Mei”. Și mă îngrop în sac și în țărână, căci țărână sunt, dar împlinind cuvântul Tău, prin ei, Te-am cunoscut pe Tine, Doamne!