Istoria ultimului secol, şi mai ales a ultimilor ani, nu este, din anumite puncte de vedere, decât consecinţa modului în care omenirea a înţeles şi s-a raportat la libertate. Concept suficient de pretenţios pentru a nu putea fi istovit în limitele unui articol de ziar, libertatea a fost şi este, pe rând, ideal şi pretext pentru acţiunile oamenilor. Ca ideal ea a funcţionat mai ales în cazul marilor dispute socio-politice (revoluţii, războaie, schimbări de regim politic) sau în crearea de opere artistice. Ca pretext libertatea este folosită atunci când sunt călcate în picioare şi cele mai elementare norme ale bunului simţ. Mai ales când artiştii (autentici sau închipuiţi) stârnesc controverse sau irită opinia publică, ei iau în braţe cu afecţiune conceptul de libertate şi-l storc în zeama justificărilor, considerându-se nevinovaţi de blasfemiile comise. Minorităţile sexuale au şi ele nevoie de o justificare, aşa încât cine, dacă nu inefabila libertate, le poate sluji şi lor ca pretext pentru a-şi linişti conştiinţele. Astfel încât biata libertate a ajuns dintr-o regină a umanităţii, fiind un dar dumnezeiesc, mai degrabă o damă de companie, bună de chemat în ajutor atunci când gestul tău este lipsit de orice suport ideatic.

Creştinismul accentuează mai mult decât orice altă religie faptul că omul a primit la creaţie, după chipul Creatorului, darul acesta al libertăţii. Libertatea i-a "permis" omului să încalce în rai prima poruncă şi tot ea i-a conferit lui Iuda posibilitatea de a alege între a se sinucide sau a se pocăi de faptul că l-a vândut pe Iisus. Dar, tot în numele libertăţii, atâtea mii de mucenici au preferat să moară decât să se lepede de credinţa lor. Orice ni se poate lua aici, pe pământ, mai puţin sufletul şi libertatea de a alege între Dumnezeu şi diavol.

Darul acesta al libertăţii este însă de multe ori perceput mai degrabă ca o povară. În romanul "Fraţii Karamazov", scriitorul F.M. Dostoievski surprinde tocmai acest aspect. Pasajul din roman este cunoscut în literatură cu numele de "Legenda Marelui Inchizitor" şi descrie momentul în care Hristos îşi face apariţia, luând înfăţişare lumească, în Sevilla veacului al XVI-lea, în perioada deplinei puteri a Inchiziţiei spaniole. Aici săvârşeşte minuni şi este salutat de mulţime cu teamă şi triumf. Marele Inchizitor, un cleric în vârstă, îl arestează şi, în închisoare, îi ţine un discurs în care ideii hristice de ispăşire îi opune un plan de izbăvire a lumii în conformitate cu sfaturile date de diavol în pustie lui Iisus, înainte de a-şi începe activitatea publică. Ispitirile sunt văzute de Marele Inchizitor ca poveţe menite să aducă lumii adevărata şi eficienta izbăvire. La sfârşitul scenei, Hristos, care a tăcut tot timpul, îl sărută pe bătrân şi este lăsat să plece cu condiţia să nu se mai întoarcă niciodată.

În ce constau principalele trăsături ale Marelui Inchizitor? Refuzul libertăţii în numele fericirii oamenilor şi refuzul lui Dumnezeu în numele omenirii. Marele Inchizitor detestă faptul că Hristos nu doar iubea oamenii, ci îi şi respecta, afirma demnitatea omului, îi reconfirma acestuia capacitatea de a atinge veşnicia, nu îi dorea o fericire jalnică, umilitoare. Marele Inchizitor îşi arogă pentru el şi pentru ciracii lui meritul de a fi sugrumat, în sfârşit, libertatea. Iată pasajul în care Marele Inchizitor i se adresează lui Hristos "certându-l" pentru faptul de a fi dat oamenilor un astfel de dar: "În loc de a căuta să le zălogeşti libertatea, tu le-ai sporit-o şi mai mult, aruncând pe veci chinuitoarea ei povară asupra împărăţiei sufletului omenesc. Dar cum de nu te-ai gândit că, aşezând pe umerii lui o povară atât de grea ca libertatea de a alege, până la urmă el va ajunge să pună la îndoială până şi chipul Tău şi să tăgăduiască adevărul propovăduit de tine?"

Un raport parlamentar dătător de speranţă

Acest pasaj din literatura lui Dostoievski ne demonstrează că cele ce se petrec în zilele noastre nu reprezintă "nimic nou sub soare". Dintotdeauna oamenii au abuzat şi vor abuza de libertate. Iar cel mai evident este astăzi acest lucru nu doar în lucrările (pseudo)artistice, cât mai degrabă în ideologiile politice. Cel mai relevant este dreptul la avort, care este interpretat ca un drept al femeii (care-şi manifestă, astfel, libertatea de a decide asupra trupului său), iar nu ca o crimă săvârşită împotriva persoanei zămislită în pântecele său. Cum spunea, cu ani în urmă, o voce din Biserică: ce se pierde din vedere aici este faptul că trupul copilului nu este trupul femeii! Aşadar, e firesc să existe un moment în care nu se mai poate invoca libertatea femeii, căci acolo începe dreptul la viaţă al unei alte persoane decât femeia care îl poartă în pântece.

Mai nou, se pedalează foarte mult pe ideea legalizării aşa-ziselor "mariaje" între persoane de acelaşi sex, tot invocându-se libertatea acestora de a trăi în conformitate cu propriile lor opţiuni sexuale. Homosexualii ar dori, practic, să poată purta nume de "soţ" şi de "soţie" în cadrul unui cuplu numit "familie". Tot în numele libertăţii, ulterior vor cere, cum au făcut-o deja în alte state, să fie "mamă" şi "tată", apoi să fie "preot" sau "preoteasă" sau "episcop" în Biserică, iar ulterior să nu mai existe deloc nici o distincţie de gen (sunt ţări unde se lucrează la propuneri de a nu se mai menţiona sexul - masculin sau feminin - în nici un document oficial). Cine ştie unde se vor opri, probabil se va ajunge până acolo încât să se ceară renunţarea la orice distincţie între om, animal, plantă şi piatră. Aşa vom avea, în sfârşit, "libertatea" de a ne căsători cu un copac - în cadrul unei ceremonii oficiate de o capră - şi de a înfia un bolovan pe care să-l creştem în cadrul unei "familii" protejate de stat. În ritmul actual, acesta nu mai e doar un scenariu fantezist, ci e o foarte posibilă versiune a societăţii noastre de peste doar câteva decenii...

În toată această nebunie, ce doreşte a mătura pe jos cu tot ce înseamnă valori tradiţionale, a apărut, recent, un semn de speranţă. Se ştie că, atunci când nu pot trece direct la obţinerea legalizării căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, adepţii acestei idei încep prin a cere legalizarea unor "parteneriate civile" pe care să le poată încheia oricine (inclusiv cuplurile heterosexuale), ca o alternativă la cununia civilă şi cea religioasă. Asta s-a dorit şi în România, fiind depus la Parlament un proiect iniţiat de Remus Cernea. Însă Comisia pentru egalitatea de şanse şi Comisia juridică din cadrul Senatului României au respins, în şedinţa comună din data de 19 noiembrie 2013, prin unanimitate de voturi, propunerea legislativă privind parteneriatul civil. Membrii comisiilor au plecat în analiza lor de la faptul că această propunere legislativă "are ca obiect de reglementare stabilirea regimului juridic al parteneriatului civil, propunându-se astfel conferirea unui caracter legal convieţuirii dintre două persoane, ca alternativă la căsătorie." În Raportul comun publicat pe www.senat.ro, sunt evidenţiate şi argumentele care au dus la respingerea propunerii, în final fiind subliniate următoarele: "Reamintim că, odată cu adoptarea noului Cod Civil, atât Guvernul cât mai ales forul legiuitor, cu precădere prin modificările aduse proiectului iniţial al acestui important act normativ, şi-au exprimat această opţiune de politică legislativă în materia relaţiilor de familie, reglementând, ca unică formă de convieţuire recunoscută, căsătoria şi numai aceea între persoane de sex diferit (subl.n.), recunoscându-se doar familia care se întemeiază pe instituţia căsătoriei." Trebuie să recunoaştem că, deşi un gest de normalitate, acest Raport este unul extrem de tonic în condiţiile agresiunii mediatice constante a unor voci care susţin legalizarea căsătoriei între homosexuali.          

Să sperăm că astfel de reacţii ale clasei politice vor fi constante, contribuind la consolidarea unui climat sănătos pentru viaţa de familie din această ţară. Şi, mai ales, să nădăjduim că nu ni se va impune, din afara ţării, o reglementare de ordin juridic diferită de această opţiune de acum a acestor două comisii parlamentare. E nevoie de multă înţelepciune pentru a găsi acele soluţii în care, neîngrădind drepturi şi libertăţi, să poţi încuraja acea autentică libertate, care înseamnă şi racordarea la valorile inspirate de Evanghelie (căci numai trăind cu Dumnezeu putem fi cu adevărat liberi). Să nu ajungem la situaţia de a face din tot soiul de consilii şi comitete antidiscriminare (ca să nu ne raportăm doar la forurile legislative) un soi de tribună de la care să se pronunţe, viclean şi pseudoprotector, noul Mare Inchizitor. Mi se pare că aceasta e cea mai mare provocare a secolului 21. De felul în care o vom rezolva depinde dacă vom avea o societate construită pe principiile unei libertăţi reale, responsabile, sau un haos uşor de controlat doar de anumite forţe.