Pentru aceia care nu cunosc Biserica și Oastea Domnului, cartea pe care o recomand poate fi un bun alfabetar de rezistență în duh și cultură creștină la un tăvălug dureros, extrem de dureros: temnița și prigoana comunistă. Romeo Petrașciuc a publicat volumul: „Suspinul Cerului. Pelerinajul unui mărturisitor. Convorbiri cu Prof. Gheorghe Precupescu” (Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2021, 211 pag.). Un volum despre jertfa și lupta unui om simplu, profesor cu har și cultură din preaplin, care și-a petrecut ultima parte din viață, legat de Casa Centrală a Oastei Domnului și publicațiile sale – mai ales Iisus Biruitorul – în Sibiu, legând de sine sufletele multora dintre noi. Avem de-a face, mai ales, cu o carte de amintire a vremurilor, pusă în unda textului de un povestaș încercat. Realizatorul interviurilor a construit ediția în trepte de scară interioară, pornind de la descoperirea Oastei de către Fratele Ghiță – cum îl pomenim toți cei rămași – și trăirea lui Hristos în temnițele comuniste, identificând apoi repere pentru anevoiosul drum spre libertate și reînnoirea misiunii în Hristos a Oastei ca lucrare din cadrul Ortodoxiei românești.

O serie de poeme, gingașe sclipiri de rană pe Golgota Gherlei – întregesc o carte pe care, recunosc, o așteptam de tare mult timp. Adaug aici, cu voia redacției, introducerea-mărturie ce am scris frumoasei lucrări care, de-acum, ne este la îndemână: „ Când iubești un om, după moarte, el se transformă într-un nesfârșit dor. Așa îl simt acum pe fratele Ghiță Precupescu. Alături de tatăl meu, alături de Părintele Ion Bria sau de Părintele Mircea Păcurariu. Oameni care s-au cunoscut între ei, s-au iubit și s-au apreciat nespus. Provocarea lui Romeo Petrașciuc vine tocmai în întâmpinarea dorului prin care-l pomenim în lungile, prea lungile încă, noastre drumuri. Pentru mine apropierea de Oastea Domnului a venit prin intimele adunări de la Sibiu, din casa de pe colț, strada Andrei Șaguna cu Dealului, unde se reanima în 1991 mica familie locală a Oastei. Într-un colț de colivie. Privighetorile Oastei căutau să aducă un cântec de slavă, smerit și cuminte. Privegheau. Acolo am deprins cântarea și răbdarea în ascultare cuvântului celuilalt.

Acolo, într-o duminică după-amiaza, s-a arătat cel ce avea să-mi fie Bunic la Oaste, Profesorul Gheorghe Precupescu. Dintâi ne-a unit limba franceză în care povesteam unul altuia câteva minute, de control. Era un mod intim de a ne acorda lungimile de undă, pe care aveam să-l păstrăm mulți ani, poate prea puțini față de cât aș fi avut eu nevoie, pentru a putea să comunicăm între noi. Stăpânea o limbă franceză aristocrată, ajutat, zicea el, de frigul din temniță unde, de foame gresierea era perfectă. O zicea făcând haz de necaz, un haz sănătos care m-a apropiat providențial de el. Căutam să  mă așez cât mai aproape de el și mă bucura enorm când, ajuns la Sibiu, venea la facultate să ne vedem. Purta mereu o carte nouă, un ziar – mai des Străjerul ortodox și Puncte cardinale – și mă aducea aproape de oameni frumoși. Datorită lui am cunoscut pe Răzvan Codrescu ori pe cei din familia Constantinescu, pe Marcel Petrișor ori pe mulți alții dintre cei ce-și purtaseră zeghea ca un stindard de libertate.  Apoi ne-a unit o memorie comună, oarecum. Apropiat de bunicul și bunica soției, familia Capătă din Ocna Sibiului, bunicul fiind chiar săsciorean, venea des să afle starea de sănătate a bunicii pe care o respecta enorm. Cum despre bunicul de la el am aflat amănunte din temniță de nepovestit nepoților. El însuși  suferise o prigoană indecentă, zguduitoare, ucigătoare. A trebuit să aflu mereu de la alții prin ce a trecut omul acesta ce părea bătrân fără să fie. Ascundea totul într-un surâs, rușinat parcă – avea să mi-o spună spre sfârșitul vieții tot mai des – că nu a murit cu ei, cei mai buni dintre mărturisitori. Mintea lui lucidă de copil sănătos nu-l scutise de nici o umilință. Dintâi regreta că-i spusese fratelui Traian Dorz că dacă îl înscrie pe lista cerută de comuniști ca lider la Oastei Domnului și el, Gheorghe Precupescu, semnează, avea să fie condamnat. Fratele Traian se supărase, spunând: Știam eu că intelectualii vor trăda Lucrarea! Nu la trădare se gândise Ghiță Precupescu. A semnat  rușinat, iar cei cinci ani de temniță aveau să dovedească hotărârea sa. Iar după anii aceia de temniță, anii și mai grei parcă de temniță largă prin care trecuse. Pe care unii, la adăpostul democrației și siguranței de grup, aveau să le speculeze la fiecare  ocazie. Cine știe ce putea fi în sufletul profesorului de limba română și franceză  între ceangăii de pe lângă Bacău – pe care i-a iubit enorm, vorbindu-ne de ei ca de inima sa de muntean înțelept – când ascundea Biblia în  volumul „Capitalul lui Marx” pe care Securitatea, în repetate percheziții în biblioteca școlii, o ratau sistematic spre deliciul tuturor celor ce o știau acolo. Sau de lungile anchete și șicanări lunare timp de ani, la care era supus, el ce fusese dintâi încadrat între legionari, el care fusese bătut de tatăl său și că acceptase să fie străjer, cum erau chiar toți copii. Tatăl spunându-i că nu se poate și cu regele de pe pământ și cu cel mare, din Cer. Noroc că întreaga comunitate de copii și dascăli din Săsciori și-au adus aminte de acest episod. Printre ei chiar ofițerul de Securitate din Sebeș Alba ce-l ancheta și care avea să șteargă din dosar acuza. Dar fratele Ghiță avea mereu și mereu o remarcabilă aducere aminte de tot ce însemnaseră luptătorii pentru libertate ce-i întâlnise în temniță, cu mulți dintre ei fiind prieten și frate.

 Apoi fratele Ghiță m-a învățat istoria Oastei Domnului  pe îndelete. Am parcurs împreună în câțiva  ani buni mii de kilometri de istoria Oastei. Nu, nu doar la adunări, ci la stări de vorbă cu oameni care  iubeau Ortodoxia și Oastea. Fire apologetică, mi-a deschis gustul pentru  predica de apărare a Bisericii. De la el păstrez episodul cel mai de preț de intervenție în deturnarea unor creștini din Biserică. Adunare mare în Bacău, undeva pe o stradă aproape de gară. Evanghelistul, venit de foarte departe neștiind nimic de foarte-aproapele său Gheorghe Precupescu, alesese ca temă a predicii învierea fiului văduvei din Nain. După  ce prezentase subiectul spune: Așa și voi, înviați, veniți la adunarea noastră X și cereți botezul ca să fiți mântuiți! Fratele Precupescu, mucalit – cine l-a cunoscut înțelege deplin – ridică mâna ca la școală și întreabă: Domnule Pastor, dar să mă iertați, după ce îl învie pe fecior cui îl dă Hristos? Mamei sale, răspunde Pastorul. Deci nu îl trimite spre comunitatea ce-l însoțea, nu-i așa? Nu rănește cu  neîncrederea că nu ar fi o mamă bună pe săraca Văduvă ce suferise atât, nu? Desigur, răspunse încă sigur pe el Pastorul. Păi, să mă iertați, Dumneavoastră de ce jigniții biata noastră Văduvă, Biserica Ortodoxă, crezând că nu ne-ar fi o mamă bună? De ce vreți să ne deturnați către sat și nu ne lăsați ai mamei? Și încă o întrebare, zise fratele în rumoarea aprobatoare  a sălii din mijlocul căreia mi s-a mărturisit evenimentul. Sigur, spuse pleoștit Pastorul. Înviat, fiul văduvei nu mai moare? Ba da, răspunse evanghelistul de turneu. Și va învia iar, prin mila și harul lui Hristos, nu-i așa, la a Doua venire. Desigur, răspunse acela.  Și atunci, vă întreb, de ce insuflați unor oameni siguranță mântuirii de vreme ce numai în Biserică și în Hristos pot primi mila lui Dumnezeu nu în alergătură pe coclauri? Frații ce-l invitaseră s-au supărat dintâi. Apoi au recunoscut valabilitatea spuselor fratelui Ghiță și au revenit în Adunarea Oastei.

Felul lui de a vorbi, de a argumenta, de a încuraja la pocăință este irepetabil, oarecum. Îl afli nu neapărat în predicile scrise ori rostite, ci în căldura cu care a scris poveștile sale, inteligente și luminoase, hâtre pe alocuri. Dintre darurile mari făcute mie a fost prietenia sa cu tatăl meu și cu feciorul meu. Ținea la ei cu neîngrădită iubire. Pentru mine o Adunare de la Bușteni – sunt mulți ani – în care tata a stat lângă Fratele Ghiță Precupescu și au cântat împreună și s-au rugat pentru ca la prânz să fugim la Nistorești, nu foarte departe, să vedem mormântul bunicului meu stins pe când tata avea doar cinci ani, este una dintre cele mai luminoase icoane din viața mea. Am cântat atunci Hristos a Înviat nu doar pentru generația stinsă ci și pentru noi, cei vii, care acum nădăjduim în ceea ce ei văd deja: Împărăția lui Dumnezeu. Cât despre fiul meu, multă vreme, l-a socotit al treilea bunic și cred că așa a și fost. Când a început să citească, a ținut să-i povestească dintr-o carte despre Sfântul Gheorghe, ca să știe numele cui îl poartă. El i-a zis prima dată: Frate Ghiță, bucură-te că ai învins balaurul! Și așa era. Și așa este. L-am însoțit uneori în întâlniri cu vlădicii. Mitropolitul Antonie îl simțea ca unul dimpreună plămădit. Am tras cu coada ochiului la o întâlnire cu Mitropolitul Bartolomeu care l-a ținut în brațe mult timp, ca și cum și-ar fi văzut un frate. Nu spun de prietenia necurmată a Preasfințitului Visarion, entuziasmat de curăția sufletească a Fratelui Profesor – cum îi spuneau mai toți. Cum am stat împreună cu el la întâlnirea cu Patriarhul Teoctist mijlocită de Părintele Ion Bria. Un copil emoționat, plin de bucuria Întâlnirii. Așa cum a fost și când ne-am întâlnit la Iași – într-una din cele mai frumoase Adunări de Tineret – cu Mitropolitul, azi Patriarhul, Daniel. Sclipirea de drag din ochii Fratelui Profesor spunea tot. Pentru că el iubea enorm Biserica, iubea preoția și regret și acum că nu și-a împlinit dorința de a fi hirotonit ca diacon, să  poată rosti măcar o ectenie dinaintea iconostasului. Un om-liant și curat ca un aliaj de preț, de neaflat des în viețile noastre.

Am umblat cu el prin case de oameni simpli ori mai complicați, prin palate culturale ori colțuri de livadă duhovnicească, am citit și comentat împreună, am nedormit și am nemâncat zile în șir. Profesorul meu de Oastea Domnului și Ortodoxie. Când Romeo Petrașciuc mi-a vorbit despre intenția sa de a scrie o carte de interviuri cu Fratele Gheorghe Precupescu l-am invidiat dintâi. Apoi am înțeles că nu pot să-l țin numai inimii mele Profesor. Veți vedea din interviuri că nimic din ce am scris nu este exagerat. Doar nedeplin scris. El m-a pus să scriu primul articol la Iisus Biruitorul și tot el a râs când am scris de 7 ori articolul – Despre falșii profeți și falsa lor profeție – se tot ștergea în ciuda salvărilor tehnice pe care le tot aplicam. El m-a chemat să scriu la Străjerul Ortodox și fiecare pas al meu – licență, master ori doctorat – l-a avut martor și încurajator. Ca și legământul așezat zălog propovăduirii și iubirii Evangheliei vestită și prin Oaste poporului meu.

Un ultim gând. O noapte, prima noapte din multele, dormită la Bacău, în apartamentul în care trăiau cei mai dragi ai lui. Seara în care am cunoscut pe sora Gela, pe Alina și Gelu, scutierii lui absoluți. Mi-a așezat patul în biblioteca lui de nu am putut dormi toată noaptea. Dimineață, pocăit și oarecum cu glas afectat, și-a recunoscut greșeala de a mă fi pus acolo, știind că de le voi vedea nu voi dormi, citind. După Liturghie și adunare, în drum spre Sibiu, mucalit, spune: Tot v-a prins bine o noapte de lectură, s-a simțit în predici! Cum ai putea să nu-l iubești pe omul acesta ca o zvârlugă care, obosit și bolnav, continua să-și lumineze privirea când te privea. El este Gheorghe Precupescu, Fratele-Profesor, care a biruit Balaurului comunismului cu moartea pe moarte călcând. Pentru cei care mai credeți că suferința este vreun moft, priviți la omul acesta. Legat de mâini și de picioare, aruncat în noroiul de pe malul Dunării este obligat să mănânce iarbă. Brutalizat într-atât încât comandantul coloniei reacționează și-l salvează o vreme. Concluzia lui, după ani: „De nu mă chinuiau nu mă păstram așa tânăr, cine știe ce excese m-ar fi cuprins și pieream...” Om sănătos la suflet și cald, iubitor și iertător, Fratele-Profesor vi se descoperă din arhiva unor interviuri. Viu. Precum și este. (Fratele Gheorghe Precupescu – omul  care a înfrânt Balaurul, op. cit, .pp. 7-14).

Sursa: tribuna.ro