M. P. ne povesteşte: Sufeream de o îngrozitoare durere de dinţi, iar de câteva zile nu-mi mai găseam liniştea nici ziua, nici noaptea. Cineva mi-a spus să merg la Părintele Lavrentie, dar eu eram cam neîncrezătoare de felul meu, aşa că nu prea mă trăgeam să merg la Părintele şi mă gândeam în sinea mea: „Ce, el e doctor? Cu ce mă va ajuta el pe mine?”.

Până la urmă, însă, m-am hotărât să merg, iar cea care m-a însoţit mi-a spus să tac şi să nu spun nimic. Când am intrat în chilie, toată lumea s-a întors spre mine. Eu m-am înclinat şi m-am aşezat într-un colţ. Discuţia şi-a reluat firul, eu însă de durere nu puteam să-i urmăresc, aşa că mi-am pus capul pe genunchi şi am adormit. Şi, iată că vine o măicuţă şi mă scutură uşor de umăr, spunându-mi că Părintele a întrebat dacă mă mai dor dinţii. Eu, de bucurie că nu mai simţeam nicio durere, am zâmbit, iar Părintele zise:

– Sigur că n-o mai dor, că altfel nu i-ar fi arătat la toată lumea!

Apoi, cu glas de dojană, mi-a spus:

– Rob al lui Dumnezeu e cel ce-I slujeşte Lui şi cu cât Îi slujeşti lui Dumnezeu mai mult, cu atât El îţi va auzi rugăciunea mai repede. Uitaţi-vă şi la acest „Toma necredinciosul” care a venit după ajutor, dar asta să-i fie de învăţătură.

Atunci eu am căzut în genunchi înaintea Părintelui şi i-am cerut iertare pentru îndoiala şi neîncrederea mea.

(Sfântul Lavrentie de la Cernigov, Viaţa, învăţăturile şi minunile făcute de Dumnezeu prin acest mare Părinte, Editura Credinţa strămoşească, 2003, pp. 13-14)