Psihoterapeutul Alfried Längle ne prezintă un exemplu de caz, pe care l-am ales deoarece ar putea fi edificator pentru un număr mare de persoane. Clara are 37 de ani. Este o persoană sociabilă, este căsătorită şi are doi copii. Aparent are o viaţă perfectă. Nimeni nu s-ar gândi că ar avea vreo problemă. Dar viaţa ei este goală pe dinăuntru, cu toate că în exterior este variată în activităţi şi relaţii sociale. Ea singură se consideră superficială, este nemulţumită de sine şi se simte de parcă ar fi trăit până acum într-o lume de vis, ireală. Pentru că are impresia că sentimentele sale nu ar avea dreptate, se adaptează doar cerinţelor celor din jur. Ea crede că trebuie să fie aşa cum le-ar plăcea celorlalţi să fie. Deoarece ceea ce este ea însăşi ar fi prea puţin! În general nu ştie ce vrea, fapt ce o face să recepteze cu mult mai bine ce se aşteaptă de la ea. Viaţa ei este marcată de realizări, adaptări constante şi de funcţionare.

O viaţă lipsită de sens?

A trăit aceasta încă din copilărie. Copil fiind a simţit că părinţii îi acordau atenţie mai ales pentru bunele rezultate şcolare. Nu a fost apreciată pentru ceea ce făcea ea însăşi, pentru ce scotea în evidenţă prin joc sau prin fantezie. Laudele şi calităţile erau oferite celorlalţi fraţi. Clara era cuminte, capabilă şi nu făcea probleme. Ea s-a adaptat atât de bine în familie, încât a fost uitată. Iar acum, are sentimentul că „trăieşte paralel de viaţa ei“. Rareori ia decizii sau ia atitudine. Nu poate spune niciodată „aşa este bine“. Expresia ei este „poate nu e rău nici aşa“. Atunci când ceva „nu este rău“, are conştiinţa faptului că nu s-a hotărât şi se poate orienta spre alte decizii. În fapt, ea urmează linia minimei rezistenţe exterioare. Dar, în felul acesta, a înţeles că „nu mă iau în serios“.

Gospodăria, copiii au devenit doar îndatoriri. Nu poate spune nimănui aceasta, pentru că trăieşte cu impresia că sentimentele ei nu ar fi corecte, simte vină pentru ceea ce gândeşte. Se menţine în cadrul „imaginii femeii perfecte“ - spală rufe cu încântare, se bucură când vin copiii de la şcoală şi poate face temele împreună cu ei. Doar astfel consideră ea că se poate autovalida ca femeie. Se străduieşte de ani de zile să se bucure şi să corespundă acestui clişeu. Dar totuşi, cu cât a durat mai mult, cu atât mai puţină bucurie i-au adus toate acestea. Cu cât se străduia mai mult, cu atât devenea mai puţin atentă la ceea ce îi plăcea cu adevărat şi ceea ce era cu adevărat important pentru ea.

Propria-i simţire pentru ceea ce este corect s-a pierdut, sub avalanşa de obligaţii, aşteptări şi pretenţii. Ea îşi resimte viaţa din ce în ce mai golită de sens, în ciuda multiplelor activităţi.

„Simţul pentru ceea ce este corect“

Psihoterapeutul descrie că doar când Clara a început să renunţe la ceea ce a învăţat şi a primit că este important pentru o femeie şi a privit mai atent la ceea ce-i place ei cu adevărat, la ceea ce înţelege ea a fi bun şi corect, viaţa ei a început să prindă putere.

A fost nevoie să-şi descopere mai întâi sentimentele proprii, să le perceapă şi să le confere spaţiu. Ca urmare, iniţial au apărut tensiuni în raport cu familia, care până atunci a fost altfel obişnuită. Ea însăşi era în mod firesc deseori înspăimântată şi nesigură în noile ei tentative. Dar, în ciuda acestor stări afective, a început să trăiască din ce în ce mai deplin, conform dorinţei ei profunde, alături de copii, în cuplu, în timpul liber. A început prin a se întreba: „Chiar îmi place să fac asta sau o fac datorită celorlalţi? Doar pentru a obţine aprecieri? Doar pentru a funcţiona? Doar pentru că asta se cere de la mine?“ Terapia ei a fost transformatoare pentru toţi membrii familiei, care au primit astfel, prin ea, dechiderea către o altă perspectivă.

Clara a învăţat la 37 de ani să-şi trăiască viaţa. „Viaţa ei este ceea ce ea însăşi simte a fi corect, important şi valoros“. Conform unui principiu de bază al analizei existenţiale, ea şi-a pus în viaţa de fiecare zi deseori întrebarea: „Îmi place să trăiesc aşa cum trăiesc acum?“ Şi dacă nu, „Ce aş putea face/lăsa astăzi, aşa încât mâine să fie mai bine?“

E foarte important de subliniat şi de înţeles că acela care ia decizii numai dependent de stările afective, dându-le doar acestora prioritate şi trăindu-le în mod nestingherit, va trece iar pe lângă o existenţă împlinită. Cum aşa?! Pentru că el ajunge la o cultivare egotică, în care, în cele din urmă, va deveni la fel de insuportabil, atât pentru sine însuşi, cât şi pentru ceilalţi. De reţinut este că temeiul valabil pentru decizii şi alegeri de viitor în viaţă este „simţul pentru ceea ce este corect“. Deci tot o simţire de sine, dar una curăţată. (După Alfried Längle, Mă pot baza pe sentimentul meu?)