Uneori suntem atât de obișnuiți să apărem, să figurăm, să ne validăm în funcție de cine știe ce criteriu apărut peste noapte, să ne convingem pe noi înșine că facem ceva de valoare, că suntem cineva, încât am uitat să fim pur și simplu. Să fim. Să trăim. Am uitat cum este să simțim simplu și fără cuvinte, să nu înțelegem, să tăcem, să ne acceptăm sinceritatea, inclusiv temerile... Să iubim, căci iubirea scoate afară frica, și nu lecțiile de autocontrol... Am uitat cum era viața fără rețele sociale, bieții copiii noștri poate nici măcar nu vor ști vreodată...  Cum ar fi să stingem ecranul și să trăim fără forme, să ne amintim cum este gustul întâlnirii cu El, Cel Care ne-a chemat cândva din bezna aceea, emoțiile primelor întâlniri. Să nu încercăm să Îl explicăm, numim sau definim. El este oricum mereu altfel, căci este Adevărul, iar noi adesea supuși suntem închipuirii. 

Se vorbește în ortodoxie despre fariseism, despre falsul și fățărnicia omului. Și de fiecare dată gândul ne duce către exterior, către imaginea fățarnică pe care încercăm să o creăm înaintea semenilor noștri. Cel mai adesea însă, în ultimii ani, am sesizat un fals înaintea propriei persoane. Am observat cât de ușor alunecăm în închipuire de sine. Suntem farisei fără măcar să știm, deoarece chiar așa credem noi înșine despre noi. O dorință arzătoare de a fi cineva ne face să ne autopromovăm, oricâte resurse lăuntrice am jertfi pentru asta, ne expunem până la epuizare pentru a fi prețuiți, pentru că uităm că deja suntem cineva pur și simplu.

Suntem cineva unic, intim, personal, viu. Purtăm în noi taina persoanei și suntem cei mai prețioși prin iubirea lui Dumnezeu. Doar lupta de a trăi conștient prezența înaintea Lui ne ajută să fim, să simțim adâncul și realitatea sufletului nostru. Tânjim să fim cineva, dar suntem primii care ne abandonăm pe noi înșine prin risipire și păcat. Singuri ne lepădăm de acest cineva atât de special și viu, pentru a lupta apoi să fim cineva. Bieții de noi, cât ne rătăcim în această lume și câtă nevoie avem de Har și de a ne regăsi cu adevărat! De aceea, uneori, în aceste vremuri confuze, lupta este până la sânge – lupta să ne păstrăm nădejdea! Lupta să ne păstrăm focul lăuntric viu, să ardem, să luminăm fiecare cât putem, să ne rugăm cu zdrobire chiar dacă poate uneori frizăm ridicolul într-o lume plină de tabieturi și „decență”.

Îmi este dor, așadar, să fiu, să port în mine deplina conștiință a ceea ce devin prin El, în această trecere pământeană. Să fiu o respirare de liniște, o clipă de pace, o cină pentru cel ostenit. Uneori nu mai e vreme nici de vorbe sau fapte, fie ele bune, ci de liniște. O bucată de liniște, din care omul să poată gusta liniștea Duhului, a lumii de dincolo, a trăirii eshatologice.

Suntem obișnuiți să privim lumea prin fluxul continuu de fapte și intenții, prin postări și like-uri. Însă Ortodoxia, care este expresia ființei umane celei tainice, nu își face reclamă, nu te trage de mânecă să te bage în Biserică. Ea săvârșește Sfinte Liturghii pline de Duh și Har, este o prezență vie, tainică și mângâietoare care îmbrățișează și cuprinde fiecare suflet care pășește înlăuntrul ei. Fiecare suflet poartă în el o rugă, o durere sau o întrebare, fiecare suflet e tainic și nespus de prețios. Nu like-urile și cifrele stabilesc valoarea unei realități și nu popularitatea socială validează adevărul lucrurilor. Însă numai dacă ne vom liniști puțin vom înțelege aceasta, dacă ne vom retrage din zarva străzii în liniștea chiliei, în pulberea de întuneric auriu a Bisericii rugătoare, unde „acum puterile cerești împreună cu noi slujesc, căci iată, intră Împăratul Slavei” și de fapt, în adâncul nostru.

Nu e rău să construim, însă să nu construim doar în afară. Cât de util pentru toată lumea ar fi să construim înlăuntrul nostru. Să ne agonisim puțin câte puțin Împărăția. Și poate da, întâi deconstruind. Strivind falsurile din noi, schemele de supraviețuire la care apelăm constant, învățând să ne vedem golul și nimicul care suntem prin definiția proprie, acceptând păcate cu care ne este rușine. Căci așa începe a fi-ul pentru noi. Iar Domnul întâi S-a pogorât în iad. Abia apoi putem înțelege, trăi, cum El este aici, unde nimeni nu poate pătrunde, nici măcar noi înșine... unde ne sfiim să facem loc, pentru că ne speriem de noi înșine, pentru că nu ne putem suporta vinovăția, rușinea, golul. În spațiul acesta doar Domnul pătrunde și doar El știe cum...

Însă, cel mai important fapt pe care îl săvârșește dezbrăcarea de părerea de sine, ruperea de impresia dinaintea lumii este că ne mută mintea și sufletul în spațiul eshatologic. Care este, de fapt, adevărul lucrurilor. Deslușim, astfel, clar acea clipă de dincolo de timp când vom sta goi înaintea Domnului. Doar cu ceea ce suntem, cine suntem în realitatea noastră interioară, necosmetizată nici măcar cu bunele intenții, în realitatea cu care ne vede Dumnezeu. Uneori este imposibil să ne privim golătatea, însă este cel mai sigur pentru noi, este cel mai real început. Abia acolo poate cu adevărat să pătrundă pulberea de lumină lină, aurie și blândă a Harului, a Iubirii dumnezeiești.

Iar înaintea acestor realități duhovnicești nu pot păși decât cu smerenia de a spune nu știu. Căci da, fără a nu mă socoti lipsită de smerenie, pot spune cu mâna pe inimă că am ajuns la măsura răspunsului desăvârșit al omului – nu știu. În afara adevărurilor de credință, care sunt neîndoielnice călăuze ale mântuirii, răspund cu demnitate înaintea realităților mele contextuale nu știu. Socraticul știu că nu știu nimic mă ajută să mă smeresc desăvârșit înaintea Atotțiitorului și Atotștiutorului, rostind cu deplină convingere „Însuți Te roagă întru mine”, căci fără de Tine, nu știu nici măcar să fiu. Cândva îl spuneam din dorința plină și aprinsă a inimii de a-L trăi cât mai deplin pe Domnul, în Duhul Sfânt. Acum o spun adesea și din conștiința neștiinței. Din constatarea deplinei sărăcii interioare și a necunoștinței de a fi, de a via întru adevărul lucrurilor. Pentru aceasta, socotesc în sine:

Doamne, Doamne, nici nu îndrăznesc să cuget la Raiul Tău cel Preasfânt și preafrumos... ci numai Te rog pentru un colțișor de unde să Te pot privi cu nesaț, să sorb frumusețea Ta cea nespusă, să Te iubesc și să plâng cu lacrimi adânci pentru păcatele mele și ale fraților mei atât de doriți...

„Cu credință și cu dragoste sa ne apropiem ca sa fim părtași vieții celei veșnice”.

Adie, Duhule Sfinte și aprinde din nou candelele atâtor inimi ce stau înaintea feței Tale, înnoiește iară și iară nădejdile și cerul dinlăuntrul lor, înflorește-ne și nouă în tainice lumini, veșnicia!