Eram în a șaptea lună de sarcină când a început să-mi lăcrimeze continuu ochiul drept. Era foarte deranjant, iar vederea încețoșată îmi provoca amețeli și iritare. Doctorul oftalmolog mi-a spus că este un simptom al unei maladii periculoase, cu un tratament dificil, de obicei chirurgical. Era vorba despre obstrucția canalului lacrimal. Medicul a încercat să facă o deschidere prin cateterism, încât să se evite o intervenție chirurgicală. Rezultatul a fost negativ.

Mi-a spus să am răbdare, să pun antibiotic în acea zonă și că trebuie să fiu operată înainte ca ochiul să se umfle și boala să avanseze. Al doilea oftalmolog pe care l-am consultat m-a sfătuit că trebuie să fac operație în orice caz. Astfel am mers la o mare clinică, să mă vadă un doctor specializat pe problemele canalului lacrimal. După un control amănunțit, mi-a spus că trebuie să mă operez, pentru că se poate infecta, lucru foarte periculos, având în vedere că este aproape de creier. Concret, mi-a spus că, atunci când mă va opera, va face un ocol printr-un tub de la canalul lacrimal către nas și această intervenție se va realiza desigur în parteneriat cu medicul ORL-ist. Este ceva ce nu poți evita, având în vedere că nu există alt tratament definitiv. De asemenea, dacă mi se va umfla ochiul chiar și puțin, mi-a spus să-l sun imediat pentru a-mi da antiobiotice mai puternice.

Am început să caut alte persoane care au avut această problemă. Printr-o cunoștință, am intrat în legătură cu o doamnă ce trecuse prin aceeași problemă în 2008, făcând această intervenție la ambii ochi. Mi-a vorbit și ea exact ca doctorii de care am pomenit. Și dânsei i-a fost pusă în pericol viața și s-a chinuit foarte mult cu repetate intervenții chirurgicale timp de un an. Era vineri seara (19 aprilie 2013) când mi-a spus: „Te rog ca, în caz că ochiul se umflă chiar și puțin, să mergi îndată la spital. Să nu treci și tu prin ce am trecut eu și să-ți pui viața în pericol”. I-am spus că în această seară începuse să se umfle deja puțin, că mi-e teamă și nu știu ce să fac.

Nu vroiam să iau nici antibiotice puternice, nici intervenție chirugicală cu anestezie generală să fac, având în vedere că abia născusem și îl alăptam pe micuțul meu băiat. Problema însă era foarte accentuată. Aveam deja de patru luni lăcrimări ce-mi provocau amețeli, vedere încețoșată și aveam greutăți în a avea grijă de copilul meu. De asemenea, atunci când îl alăptam, mă ștergeam mereu cu un șervețel, pentru a nu cădea pe copil vreo lacrimă.

În următoarea zi, sâmbătă, m-am simțit foarte rău. Ochiul era roșu, plin de urdori, umflat, se îngreuiase, lăcrima fără oprire, ardea, iar vederea mea era și mai încețoșată. În acel moment, răbdarea mea s-a terminat. Am început să plâng și să spun că nici măcar pe copilul meu nu mai pot să-l văd. Toate le văd în ceață și amețesc mult. Ce să fac? Da. Știu că trebuie să fac operație, dar aceasta înseamnă întreruperea alăptării, având în vedere că îmi vor face anestezie generală. Mi-a spus atunci soțul meu că a făcut o promisiune Sfintei Paraschevi pentru a mă face bine fără operație. De aceea trebuie să mă rog și eu.

Am intrat pe internet și am citit viața ei. M-am rugat Sfintei Paraschevi și m-am atins cu ochiul drept de icoana sa. Imediat am simțit o răcoare în locul unde ardea ochiul. Nu vroiam să-mi mai dezlipesc ochiul de icoană. După puțin timp, merg să alaptez pe copilul meu. Un lucru m-a speriat foarte tare. În timp ce m-am aplecat ca să-l iau, au curs lacrimi din ochiul meu ca un râu asupra lui. Soțul meu, aflat în fața mea, discuta despre un al patrulea chirurg oftalmolog, deși eu credeam că nu va mai fi nevoie, crezând în minunile Sfintei Paraschevi. Dintr-odată, în acel moment, a început să-mi curgă nasul puternic. Am crezut că am prins vreo viroză și am spus: „O, Doamne, asta îmi mai lipsea acuma!”. A urmat apoi un strănut intens și dintr-odată simt că mă sufoc de la ceva din spatele gâtului. Din încercarea mea de a mă elibera, am făcut un „haa” și a ieșit din gura mea o bucată compactă, având o lungime de 5 centimetri, lățime 4 milimetri (a măsurat-o medicul apoi), ca un vierme ce avea forma canalului lacrimal. Ne-am înspăimântat amândoi și ne-am dat seama că ceva straniu se întâmplase. În acel moment, am simțit iarăși o puternică răcoare la ochi. S-a oprit din lăcrimat, s-a dezumflat, au dispărut greutatea, vederea încețoșată, amețeala și substanța lipicioasă ce constituia urdoarea.

Am înțeles atunci că s-a întâmplat o minune și am îngenunchiat în fața icoanei Sfintei Paraschevi (lucru pe care l-am simțit și l-am făcut amândoi pentru prima oară). Au trecut atâtea zile de atunci, iar ochiul meu este ca și cum nu ar fi avut nimic niciodată. În fiecare dimineață, când mă trezesc, sunt uimită, conștientizând ceea ce mi s-a întâmplat. Doctorii cu care am ținut legătura au fost impresionați. M-au întrebat ce am făcut înaintea vindecării și că acest lucru nu s-a mai întâmplat în toată cariera lor și nici nu există în vreo carte. Mi-au cerut să facă o fotografie formațiunii pe care am eliminat-o, pentru a o avea ca dovadă și pentru a o prezenta în congresele oftalmologice.

Mi-au mulțumit chiar, pentru că o vindecare ca aceasta, au spus, are un interes științific. De asemenea, au admis că m-am vindecat complet! Cum acest lucru nu se mai întâmplase, le-am spus despre Sfânta Paraschevi. Mi-au spus că se întâmplă astfel de lucruri la care nu au ce spune și în fața căreia știința se predă. După care medicii aceștia și-au făcut semnul Sfintei Cruci.

Mulțumesc Sfintei Paraschevi care m-a ajutat și care este într-adevăr alături de noi, ne aude atât de ușor și atât de simplu. Ceea ce mi s-a întâmplat știu că trebuie să împărtășesc tuturor. S-a întâmplat această minune dintr-un motiv. Nu cunosc multe despre Sfinți, așa cum nu știam nici despre Sfânta Paraschevi și îmi pare rău pentru aceasta. Acum am aflat mai multe. Sfinții ne ascultă și ne iubesc. (Stavrula Zaharia, Grecia)