Noi parcurgem una dintre cele mai grele etape din istoria noastră creştină. Este o mare criză de care nici nu ne dăm seama. Noi trăim fiecare în felul nostru, dar, preocupându-ne cu ale vieţii noastre uităm cât de adâncă este criza prin care trece credinţa creştină şi cât de mult este atacată din toate părţile. Cultura şi ştiinţa contemporană parcă au pregătit domnia lui antihrist. În special în apus lumea consideră că Dumnezeu este ceva ireal pentru timpurile noastre, că Dumnezeu nu-şi mai poate afla locul în mentalitatea oamenilor de astăzi, că se poate descurca şi fără El. […]  Ne-a furat lumea cu vâltoarea ei. Noi nu ne cunoaştem, şi în special nu ne trăim, propria şi adevărata credinţă. De aceea ne năpădesc din toate părţile hristoşi mincinoşi, apar noi religii păgâne care-şi găsesc aderenţi. Ce cuvânt greu a spus Iisus: Oare când voi veni voi mai găsi credinţă pe pământ?

Dacă în secolul IV creştinismul a biruit ispita lumii prin pustnici, marii trăitori care au găsit împărăţia lui Dumnezeu retrăgându-se în pustie, dacă în secolul XIV creştinismul a biruit în răsărit Renaşterea păgână prin Sfântul Grigorie Palama, noi, acum, în secolul XX ce facem? Vom reuşi să biruim scindarea bisericilor pentru ca împreună, cele patru confesiuni creştine (ortodoxă, catolică, protestantă şi anglicană) să depună pe marele slăbănog care este Omenirea la picioarele lui Iisus?

(Preot Boris Răduleanu, Semnificaţia Duminicilor din Postul Mare, vol. II, Editura Bonifaciu, Bucureşti, 1996, p. 107)