Căpitanul Chiriacos din insula Simi, un om cu frică de Dumnezeu, un lup de mare, în fiecare an înainte de a pleca în Barbaria cu corabia lui, se ducea la mănăstirea Clarvăzătorului cu lumânări şi ulei, lipea 5 lire pe fruntea arhanghelului şi lua pe preot să sfinţească corabia.

Aşa a făcut şi în această călătorie. Dintr-o dată a bătut vânt din acelea care se întâmplau o dată pe lună. Ca să nu piardă acest timp prielnic, căpitanul a legat parâmele, a ridicat ancora şi a lăsat pânzele. După aceea a aruncat aghiazmă în mare şi a plecat cu “Împărăteasa” corabie cu trei catarge. Până să ajungă în capătul portului, corabia trăgea cu greu prin nisip.

- Jos pânzele, băieţi, apucaţi vâslele. O să ne lovim, a strigat căpitanul Chiriacos. Aruncaţi ancora şi veniţi toţi aici.

Imediat tot echipajul - scufundători, vâslitori - s-au adunat în jurul lui. Acela a adus din cabină icoana Sfântului Nicolae şi a arhanghelului şi ţinând Evanghelia le-a zis special:

- O să juraţi toţi, în afară de un scufundător venit nou.
- Jură şi tu, Mihail.
-Eu nu mă jur. Nu m-am jurat niciodată.
-Cumva ai furat ceva?
-Eu? Îţi j...
- Bine, nu te forţez, a zis căpitanul aruncându-i două priviri mânioase. Corabia cu trei catarge şi-a continuat drumul fără oprelişte, în patru zile şi patru nopţi s-au aflat pe ţărmurile Barbariei şi au început scufundările. Toţi scufundătorii au umplut în fiecare zi câte doi saci cu bureţi, numai Mihali nu a putut face nici o scufundare pentru că era încălzit.

Într-o seară, căpitanul Chiriacos l-a luat în cabina lui, în faţa icoanelor.

- Spune-mi, ce i-ai furat arhanghelului?
- O corăbioară de argint.
- Unde este?
- Am vândut-o.
- Neghiobule! s-a înfuriat căpitanul. Făgăduieşte-i celui plin de har.
- Nu-i făgăduiesc. Acesta are atâtea. Cu aceea pe care am furat-o o să sărăcească?
- Iartă-ne nouă, Clarvăzătorul meu, a şoptit Chiriacos. Jumătate din bureţii mei ai tăi să fie!

La întoarcere, mai departe cu zece mile de Simi, a suflat vânt puternic. Cerul şi marea erau foarte negre. Pânzele încurcate. Numai steagul flutura. Căpitanul Chiriacos, îmbrăcat, la pupă, trăgea de cârmă dar aceasta nu-l asculta.

O oră întreagă s-au luptat cu valurile, după aceea urmând să se liniştească toţi. Furtuna a încetat, iar corabia a intrat mândră în port. Bureţii toţi au fost aruncaţi în mare, dar căpitanul Chiriacos nu era supărat de aceasta.
- Acela care ni le-a luat, acela o să ni le dea, băieţi. Coborâţi barca.
Barca porneşte dar în puţin timp se aud strigăte de pe corabie:
- Căpitane Chiriaco! Căpitane!
- Ce este, mă?
-Sacii noştri, sacii au venit!

Barca s-a întors înapoi dar înainte de a ajunge, se loveşte de ceva tare.

- Sacii noştri, strigă Manolios. Se ridică căpitanul Chiriacos şi ce vede? De jur împrejurul bărcii au văzut cinci-şase şaci, de unul dintre aceştia fiind agăţat şi Mihali.

Îl apucă imediat şi-l urcă inconştient, împreună cu bureţii, în corabie. Îi sfâşie hainele, îi toarnă rom pe gât şi îi face respiraţie artificială.

- Apă, şopteşte naufragiatul, deschizându-şi ochii.
- Făgăduieşte, Mihali, făgăduieşte arhanghelului.
- Făgăduiesc..., iertaţi-mă.

Două lacrimi s-au scurs din ochii căpitanului Chiriacos.

- Clarvăzătorul meu, iartă-l. Jumătate din bureţii mei sunt ai tăi.

(Ion Andrei Ţârlescu, Minuni ale Sfinţilor Îngeri, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, pp. 197-200)