Parabola fiului risipitor ne oferă totodată posibilitatea de a privi, în general, toate neamurile pământului. Toţi suntem fii risipitori, dar omenirea este şi mai risipitoare. Se risipeşte în tratate, în vicleşuguri, în minciuni şi risipeşte darurile lui Dumnezeu pe care le-a primit. Ce are lumea pe pământul acesta care să nu fie primit de la Tatăl Creator? Toate bogăţiile aflate în apă, păsările cerului, varietatea plantelor, bogăţia solului şi a subsolului, toate sunt date oamenilor pentru a le folosi şi stăpâni. Persistă întrebarea: Cum folosesc oamenii aceste averi? Viaţa, frământările, războirea dintre popoare ne vădeşte un egoism prin care fiecare stăruie să acapareze pentru sine, în detrimentul celuilalt.

Toţi luptă pentru petrol, aur, industrie, tehnică, comerţ. S-a îndepărtat lumea de voia Tatălui şi se mai întreabă de ce este atâta suferinţă pe pământ, atâtea catastrofe naturale, atâtea războaie. Omenirea îşi pregăteşte ea singură pieirea, starea de „roşcove a porcilor”; a ajuns să se teamă de ceea ce a creat.

Dar, la prohodul din Vinerea Patimilor cântăm: „Neamurile toate laudă îngropării Tale Îţi aduc, Hristoase”. Fie ca odată cu îngroparea Domnului să se întoarcă prin pocăinţă, să-şi îngroape răutăţile proprii, iar noi să ne rugăm „Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi, şi cercetează via aceasta a Ta pe care a sădit-o dreapta Ta şi o desăvârşeşte pe ea”, acum şi în veci.

(Preot Boris Răduleanu, Semnificaţia Duminicilor din Postul Mare, vol. II, Editura Bonifaciu, Bucureşti, 1996, p. 27)