Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, chipul iubirii. Prin păcat, însă, experiază moartea. Omul care trăieşte în păcat se află din punct de vedere spiritual în afara sinelui. Încearcă să umple golul pe care-l simte înlăuntrul său, vânând plăceri trecătoare, fără să conştientizeze că în acest fel de petrecere îşi înrăutăţeşte neîncetat situaţia. Pentru a începe drumul de întoarcere către Casa părintească, omul trebuie să vină întru sine. Atunci constată: într-adevăr am ajuns cu totul în afara sinelui, din moment ce mă hrănesc cu sălbăticia plăcerilor şi mă lipesc de hrana cea mântuitoare („Afară dintru mine m-am făcut, cu tărie hrănindu-mă cu plăcerile, iar mâncării celei mântuitoare depărtându-mă”). Întru sine venind, fiul cel nemântuit, „atâta timp cât făptuia cele păcătoase era afară din sine. Căci acela care nu este stăpânit de raţiune, ci trăieşte ca cele iraţionale, este afară din sine şi nu se află în propria sa avere, adică în propria sa raţiune. Însă când omul acesta va înţelege cine este, în ce mizerie spirituală a a ajuns, atunci revine întru sine, devine raţional şi vine spre pocăinţă”. Când risipitorul din parabolă a revenit la cele raţionale ale sale, a conştientizat situaţia în care se afla el însuşi, precum şi bunurile de care se bucurau robii tatălui său. El însuşi, deşi era fiul, primejduia să moară de foame. Argaţii tatălui său, pentru faptul că se hrăneau cu iubirea divină, se bucurau de plinătatea vieţii: erau îndestulaţi cu pâine. În Casa părintească, „argaţii”, adică slugile plătite, sunt aceia care prin sudoarea pocăinţei şi a smereniei recâştigă ca o plată mântuirea. Fiii sunt aceia care se supun poruncilor lui Hristos din dragostea lor pentru Acesta, precum a spus şi Domnul: „Cel ce Mă iubeşte poruncile Mele le va ţine” (Ioan 14, 21)

(Arhimandritul Grigorie, Pocăinţa Fiului şi iubirea Tatălui, Editura Cartea Ortodoxă, 2011, p. 42)