Omul se naşte, creşte, are nevoie de hrană, îmbătrâneşte şi moare ca şi animalele. Cum, dar, îl vom numi chip al lui Dumnezeu, din moment ce nici una din acestea nu Îi sunt proprii lui Dumnezeu? Acestea ni se par nouă, deoarece judecăm după cele ce se văd, iar omul, prin ceea ce se vede, este în cea mai mare parte chip al animalului, iar chip al lui Dumnezeu este mai mult prin ceea ce nu se vede. Adam nu a cunoscut nici una din acestea, el nici nu s-a născut ca noi, nici nu a supt sân, nici nu a cunoscut creşterea de la mic la mare, ci a avut de la început “vârsta bărbatului desăvârşit” (Efes. 4, 13), vârsta lui Hristos. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Eva, care împreună cu Adam alcătuieşte omul, căci“ a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Fc. 1, 27).

Părinţii Bisericeşti sunt de părere că separarea în bărbat şi femeie este posterioară creaţiei. Scriptura spune că “Dumnezeu a făcut pe om. După chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el” (Fc. 1, 27). Crearea celui ce a fost făcut “după chip” şi-a atins din acel moment desăvârşirea. Dar Scriptura se întoarce din nou şi ţine să precizeze: “Bărbat şi femeie i-a făcut pe ei”.

Cred că toţi sunt de acord că acest lucru nu s-a spus în legătură cu Dumnezeu ca model originar (cu toate că) - după cum zice Apostolul - “în Hristos Iisus nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască” (Gal. 3, 28). Şi cu toate acestea, Scriptura ne istoriseşte că în aceste două direcţii s-a împărţit omenirea”.  Prin specificarea bărbat şi femeie, Sf. Grigorie de Nyssa crede că s-a introdus în fiinţa noastră ceva “cu totul străin de Dumnezeu”, “împărţire care n-are a face cu modelul dumnezeiesc, ci [...]
ne încadrează în ceata vietăţilor necugetătoare”.

Ideea că bărbatul şi femeia nu au fost separaţi dintru început, a dat în diferite culturi naştere unor interpretări, de multe ori naive şi caraghioase, pe care însă este interesant să le amintim. De exemplu, după Bereshit rabba, “la Facere, Adam şi Eva stăteau spate în spate, lipiţi de umeri: atunci Dumnezeu i-a despărţit printr-o lovitură de secure, care i-a separat în două. Alţii sunt de părere că primul om (Adam) era bărbat pe partea dreaptă şi femeie pe stânga; dar Dumnezeu l-a tăiat în două jumătăţi”. În Banchetul, Platon crede că omul primitiv era o fiinţă bisexuală de formă sferică. La popoarele orientale, iar printre filozofi, mai ales cei pitagoreici, exista concepţia că sufletele oamenilor au preexistat într - o lume ideală, din care au căzut prin păcat. Aceştia au dat naştere părerii potrivit căreia un astfel de suflet ideal poate ajunge “om” numai după ce gustă din păcat. Filozofia androginului a preocupat într-o măsură foarte mare diverse şcoli filozofice şi teozofice greceşti, printre care şi neoplatonicienii şi neopitagoreicii, cât şi sectele gnostice, aşa-zis creştine. Ea este o deducţie logică a idealului, potrivit căruia omul desăvârşit trebuie să fie o fiinţă fără fisuri. În general, filozofii greci, în pofida politeismului de atunci, ajunseseră să afirme că divinitatea, ca expresie supremă a desăvârşirii, dacă există, trebuie să fie una şi indivizibilă. În mitologia babiloniană, de unde avem vestita epopee a lui Ghilgameş, descoperim o idee înrudită, Enkidu (personajul făcut de zei pentru a răzbuna populaţia Urukului asuprită de tiranul Ghilgameş), el fiind un om al pădurii, care “se îmbulzea cu turma de animale sălbatice la adăpătoare, iar inima-i dădea ghes să stea printre dobitoacele apelor” (Epopeea lui Ghilgameş, II). Prin această imagine plină de gingăşie, autorul popular al epopeii sugerează în câteva rânduri desăvârşita armonie dintre Enkidu şi natură. Atunci când Ghilgameş voieşte să-şi slăbească adversarul, care mai târziu i-a devenit cel mai bun prieten, el îi trimite în cale o curtezană. Enkidu cunoaşte păcatul, iar drept urmare, atunci când se îndreaptă spre adăpătoare, văzându-l, animalele o iau la fugă. Iată o frumoasă legendă în care, chiar dacă nu ni se vorbeşte clar despre o existenţă androgină iniţială a omului, ea ni se impune în ordine inversă: împreunându-se, bărbatul şi femeia îşi pierd armonia cu cosmosul pe care au avut-o până la împreunare. Acelaşi lucru ni se relatează şi în cartea Facerii, unde Adam, deşi stăpân peste fiarele pământului, după cădere, va fi nevoit să se apere de răutatea acestora. Dar dovada cea mai sugestivă în favoarea unei existenţe androgine iniţiale a omului, este faptul că la diferite popoare şi religii, indiferent de concepţia fiecăruia despre desăvârşire, există monahismul.

Omul a fost creat pentru viaţă cerească asemenea îngerilor. De aceea el nu avea nevoie să se căsătorească, ceea ce se dă de înţeles prin lipsa ruşinii şi nepătimirea celor doi oameni de până la cădere. Oamenii în rai, deşi aveau trup, fiecare cu conformaţia lui psihosomatică specifică, nu aveau nimic din cele trupeşti şi nu erau supuşi nevoilor trupurilor, petreceau în rai ca nişte îngeri, fără a fi aprinşi de poftă şi fără a fi asediaţi de alte patimi. Aceeaşi stare ne-a făgăduit-o Hristos la înviere, unde nu vor mai fi bărbat şi femeie, ci “toţi vor fi una în Hristos” (Gal. 3, 28). Atunci când Mântuitorul a fost ispitit de saduchei, întrebat fiind a căruia dintre cei şapte fraţi va fi femeia după înviere, căci toţi au avut-o de nevastă, Hristos le răspunde: “Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită; iar cei ce se vor învrednici să dobândească veacul acela şi învierea cea din morţi nici nu se însoară, nici nu se mărită. Căci nici să moară nu mai pot, căci sunt la fel cu îngerii şi sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii” (Lc. 20, 34- 36). Astfel, “harul învierii nu trebuie înţeles altfel decât ca o restabilire a oamenilor în vechea stare pe care au avut-o înainte de căderea în păcat”. Căci “dacă viaţa celor restabiliţi se aseamănă cu cea a îngerilor, atunci e limpede că viaţa de dinainte de păcat era un fel de viaţă îngerească”. Deşi anterioară căderii, separarea în bărbat şi femeie este o urmare a căderii. Acest paradox se explică prin atotştiinţa şi înainte-vederea lui Dumnezeu. “Întrucât [Dumnezeu] prin puterea Lui a văzut mai dinainte depărtarea noastră liberă de pe calea cea dreaptă şi căderea care a urmat, departe de viaţa îngerilor, pentru ca să nu nimicească sufletele omeneşti care uitaseră cu totul chipul în care se desăvârşesc îngerii, Dumnezeu a rânduit pentru firea noastră ceva mai potrivit stării de după alunecarea noastră în păcat: în loc să rămânem la vrednicia îngerească, El ne-a îngăduit să transmitem viaţa de la unii la alţii întocmai ca dobitoacele şi ca vietăţile necugetătoare”.  Sfântul Ioan Gură de Aur, care a scris atâtea cuvinte înălţătoare despre căsătorie, fiind cred cel mai mare dascăl al vieţii de familie, nu ezită să vadă în căsătorie decât o urmare a morţii: “După ce nu a ascultat de Dumnezeu şi s-a făcut pământ şi ţărână, scrie Sfântul, omul a pierdut împreună cu acea petrecere fericită şi frumuseţea fecioriei. După ce, ajungând robiţi, au dezbrăcat această haină împărătească şi au părăsit lumea cerească, au primit stricăciunea morţii şi blestemul şi durerea şi viaţa chinuită, atunci, o dată cu acestea, a fost introdusă şi căsătoria... Vezi de unde şi-a luat obârşia căsătoria, de unde s-a arătat a fi necesară?... Fiindcă unde este moarte, acolo e şi căsătoria, iar acolo unde nu este aceea, nu urmează nici aceasta...” Dumnezeu, Care are nemăsurată iubire de oameni, transformă răul în binecuvântare, prefăcând ceea ce a fost un rezultat al păcatului în ceva folositor. Omul nu va pieri, ci va căpăta şansa reabilitării. El poate acum să perpetueze viaţa. Numai că prin modul de înmulţire, în chipul dobitoacelor, în om au pătruns toate pornirile şi patimile caracteristice firii dobitoacelor. De aici încolo, omul, cel după chipul lui Dumnezeu, devine şi chip al dobitocului şi “în cele pe care – ca dobitoacele necuvântătoare - ştiu din fire, într-acestea îşi găsesc pieirea” (Ap. Iuda 1, 10). Viaţa omului de după cădere e o continuă zbatere între animalitate şi Dumnezeire.

(Ieromonah Savatie Baştovoi, Omul - chip al lui Dumnezeu şi chip al animalului)