Incontestabil, omul se află într-un proces de dezvoltare sau de regresiune, el nu stă pe loc. Se poate vorbi de omul nou al tehnicii, de omul-fascist, de omul sovi­etic sau comunist. Un spirit competitiv în luptă, şi — lucrul cel mai important — este supus unui proces de diminuare şi aproape de anihilare a spiritualităţii. Omul nou vrea să închidă în sine infinitul şi să se adăpostească în finitudine. Prin aceasta el crede că atinge gradul maxim de activism. Omul nou este din lumea aceasta, el neagă lumea de dincolo. Marea lui mândrie constă în aceea că este absolut liber de transcendenţă. Asta înseamnă că el vrea să se instaleze definitiv în împărăţia cezarului şi să respingă cu desăvîrşire împărăţia lui Dumnezeu. El este monist şi se găseşte astfel în cea mai falsă situaţie. Nici vorbă de vreun om nou. El nu reprezintă decît o transfigurare a ve­chiului Adam, reunind în sine toate instinctele acestuia. În­treaga lume trebuie să treacă prin prefaceri sociale, prin construcţie materială. Acest proces va fi secondat de o pătrun­dere în latura materială a vieţii umane care necesită o gestiune mai riguroasă. Dar acest lucru nu înseamnă neapărat apa­riţia omului nou, el se poate desfăşura şi sub semnul vechiu­lui Adam care, ce-i drept, va suporta un proces de socializare, devenind mai social. Proces care se desfăşurase deja în diverse forme în decursul istoriei societăţilor umane. Un asemenea proces nu va face să dispară burghezul, cetăţeanul împărăţiei cezarului; se va produce doar o distribuţie mai echitabilă şi uniformă a spiritului burghez. Echitatea implicată în acest proces trebuie acceptată şi salutată. Dar nu acesta va fi ultimul cuvânt întotdeauna omul a fost înclinat să ia mijloacele vieţii drept scopurile ei. Aşa-zisul om nou al vremii noastre, al zilei de mâine va fi înclinat ireversibil să ia mijloacele vieţii drept scopurile ei. Va rămîne orb la scopurile vieţii. Din acest motiv el se va considera colectivist şi va percepe această calitate ca pe o noutate. Dar după procesul necesar de socializare, începe procesul de individualizare. Fără acesta din urmă omul va dispărea ca personalitate. Spiritualitatea intrinsecă a omu­lui nu poate fi însă înăbuşită de nici o necesitate imperioasă, se va trezi în el apetenţa spirituală.

(Nikolai Berdiaev, Împărăția lui Dumnezeu și împărăția cezarului, traducere de Nina Nicolaeva, Editura Humanitas, București, p. 128)