„Aveți nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu să dobândiți făgăduința” (Evr. 10, 36).

Cei care rabdă fără cârtire și cu stăpânire de sine rămân credincioși voii lui Dumnezeu. Și aceia care rămân credincioși voii Lui vor primi răsplata pe care le-a făgăduit-o Hristos, Împărăția cerurilor. Răbdarea în încercări este un mijloc sigur pentru a ne uni cu Dumnezeu. Pe cât cârtirea ne desparte de Dumnezeu, pe atât răbdarea ne călește unirea cu El. Dacă, așadar, răbdăm cu mulțumire toate încercările pentru harul Lui, ne va răsplăti pe noi cu fericirea veșnică. Prin necaz și răbdare ajungem în tărâmul adevăratei cunoștințe și ne curățim de mulțimea păcatelor noastre.

Omul trebuie să privească și să nădăjduiască la mila lui Dumnezeu. Să ne amintim minunile Lui cele din veac și ajutorul Lui dat sfinților Lui, să ne amintim că nici într-o nevoie, nici într-un necaz nu ne lasă Dumnezeu și, mai ales, niciodată nu îngăduie să fim ispitiți peste puterile noastre. Și de aceea avem nevoie să purtăm cu curaj crucea noastră și toate necazurile ce ni se întâmplă să le răbdăm cu recunoștință și mulțumire față de Dumnezeu. Căci potrivit Apostolului : „Prin multe necazuri trebuie să intrăm în Împărăția cerurilor” (Fapte, 14, 22) Prin această cale strâmtă și îngustă vom ajunge la cea mai înaltă desăvârșire a răbdării: „Răbdând am așteptat pe Domnul și a luat aminte la mine și a auzit rugăciunea mea” (Ps.  39, 1). Domnul primește ca pe o jertfă bineprimită răbdarea curajoasă, dar Își întoarce fața de la împuținarea sufletului. Oamenii răbdării merg cu credință pe urmele Lui, iar cei fricoși și puțini la suflet se îndepărtează de El. 

Zicea un bătrân ucenicilor lui: „Nu mai  înaintăm astăzi în virtute, nici nu mai reușim vreodată să ajungem la măsurile părinților din vechime pentru că nu avem răbdare să terminăm lucrul pe care l-am început. Dorim să dobândim harisme, dar fără osteneală, și de aceea așa de ușor alunecăm spre rău”. Care om, rănit fiind, s-a vindecat vreodată de rana lui fără să rabde mai întâi durerea și mijloacele terapeutice ale medicului? Cine poate să urmeze lui Hristos, fără să ridice pe umeri crucea răbdării? Nimeni. Toți cei care L-au urmat și Îl urmează au fost și sunt gata să înfrunte cu răbdare încercările pe care inevitabil le vor afla, după cum arată înțeleptul Sirah:  „Fiule, dacă vrei să slujești Domnului, gătește-ți sufletul de ispită” (Sir. 2, 1). Fără răbdare și pogorământ față de aproapele nostru viața ajunge de nesuferit. Când răbdăm lucruri foarte grele, răbdăm după voia lui Dumnezeu. Uneori, ne spune starețul Varsanufie, Dumnezeu îl lasă pe om să simtă ca și cum l-ar fi părăsit și l-ar fi uitat. Același lucru s-ar putea întâmpla și cu o obște întreagă. În asemenea cazuri, treaba noastră este să avem răbdare și să păzim credința în Hristos. Dacă este păzită credința, este nădejde de mântuire. Iar credința se păzește într-un singur fel: prin depărtarea de orice păcat.

Ca să ne nevoim în răbdare trebuie să ne lăsăm pe noi înșine, sufletul nostru și trupul nostru, toate, în voia lui Dumnezeu cel Preasfânt și Atotînțelept. Să zicem „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Pentru absolut toate. Cu aceste minunate și sfinte cuvinte se risipesc toate gândurile negre și pleacă de la noi împovărarea sufletului și vine în suflet pacea, mângâierea, bucuria. Nu trebuie să deznădăjduim niciodată. Să nu uităm că și în necazurile noastre cele mai mari se ascunde mila lui Dumnezeu. Într-un mod necuprins – și pentru noi de neînțeles! – Domnul ne zidește. Chiar și în pierderea celor mai dragi persoane.

De multe ori se îndoiește cineva în sinea lui, zicând: „Dacă în nenorocirile care au venit asupra cuiva, acela păcătuiește din pricina necazului său, cum mai poate să creadă că toate câte i s-au întâmplat sunt spre folosul lui? Ne răspunde Sfântul Dorotei : „Nu am păcătui în nenorocirile noastre, dacă nu ne-ar lipsi răbdarea și dacă nu am refuza să răbdăm un mic necaz sau să pătimim ceva neașteptat. Pentru că Dumnezeu nu îngăduie niciodată să ni se întâmple ceva care depășește puterile noastre cum a zis Apostolul Pavel: «Vrednic de crezare este Dumnezeu și nu va îngădui o ispită mai mare decât puterile voastre» (1 Cor. 10, 13). Dar noi nu avem răbdare, nu vrem să ne ostenim și nu primim nimic cu smerenie. De aceea suntem zdrobiți și cu cât ne străduim să fugim de ispite, cu atât mai mult suntem împovărați de ele și ne pierdem răbdarea și de aceea nici nu putem să ne izbăvim de ele”.

Fericitul Gherman Stavrovouniotis când a citit viața Sfântului Ioan Colibașul a zis: „De-ar fi să rabd chinurile pe care le-a răbdat Sfântul, le voi răbda. Și de-ar fi să rămân pe drumuri fără acoperiș și dacă mă voi îmbolnăvi și orice altceva ar fi să pătimesc, pe toate le voi răbda. Le voi răbda pe toate fără cârtire pentru dragostea lui Hristos și pentru mântuirea sufletului meu. Această făgăduință  pe care mi-am făcut-o de la început mie însumi o am întotdeauna în minte și așa mă întăresc în încercări”.

Se povestește în Pateric că era un monah care cârtea fiindcă locuia într-un loc departe și trebuia să scoată apă pentru trebuințele lui de foarte departe. Într-o zi, în timp ce mergea aducând apă, s-a întâlnit cu cineva pe drum. „Cine ești?”  l-a întrebat. „Sunt îngerul Domnului”, îi răspunde și m-a trimis Dumnezeu ca să măsor pașii tăi ca să primești răsplata ta pe măsura răbdării tale.  Și îndată îngerul s-a făcut nevăzut. S-a gândit monahul și a zis:  „Dacă pentru a străbate eu această distanță, Dumnezeu a trimis pe îngerul Lui ca să-mi măsoare pașii și pentru asta îmi păstrează plată, atunci îmi este de folos nu numai să nu mai cârtesc, ci cu bucurie să rabd și alte osteneli încă și mai mari”. De aceea a părăsit chilia lui și a zidit alta mai departe încă de izvorul de apă.

Omul răbdării iese întotdeauna câștigat, pentru că răbdând unele lucruri vremelnice, câștigă de multe ori și bunătățile pământești, și pe cele veșnice. Firește, pentru a dobândi virtutea răbdării trebuie să avem neîncetat nădejdea vieții viitoare pentru a putea răbda încercările care ne vor fi cununi pentru Împărăția cerurilor.

În această luptă să fim siguri că Îl avem împreună-călător cu noi pe Hristos, Care a umblat El mai întâi pe această cale și Care ne călăuzește pe noi la un liman sigur pe căile mântuirii.

Sursa: http://theomitoros.blogspot.ro/2012/03/blog-post_30.html