Copiii umplu văzduhul de fericire cu gesturi simple și spontane

Creşterea copiilor

Copiii umplu văzduhul de fericire cu gesturi simple și spontane

    • copil zâmbind
      Copiii umplu văzduhul de fericire cu gesturi simple și spontane / Foto: Bogdan Bulgariu

      Copiii umplu văzduhul de fericire cu gesturi simple și spontane / Foto: Bogdan Bulgariu

Priveam la copii. S-au scris atâtea cărți inteligente despre creșterea copiilor. Dar ce frumos a scris părintele Savatie: „Încercăm să conceptualizăm stările firești ale inocenței”.

Privesc acum la ei: după câteva momente de plictis, care se revarsă într-un oftat cât un ocean, le vine geniala idee și, ca și cum se înțeleg din priviri: „Emanueeel, bate-neeeee!!!! Ia, ia de-aici lingura și bate-neee!” La un semn deschisă-i calea și toată lumea aleargă fericită umplând bucătăria cu râsete zglobii. Abia apuc să mai înghit mâncarea de cocârțuri de râs și emoții fericite. Inocența... Fericirea lor firească. Preferă să fie bătuți cu linguroiul de lemn numai să simtă că se bucură, că sunt vii, încântați.

Noi facem atâtea filozofii, iar ei umplu văzduhurile de fericire prin simple gesturi copilărești. Felul cum își prinde Maria părul încurcat, mișcările stâlcite, dar foarte serioase și concentrate. Felul cum Ioan știe să ne toace la cap să ne jucăm... Iar când îi explic că scriu ceva chiar despre ei, îmi replică ceva de genul că nu vrea să știe toată lumea cât e de drăgălaș.

Maria susține cu o sobrietate amuzantă, privindu-mă într-o mirare, cu un rucsac uriaș în spate, evident mai mare decât ea, și anunțând mereu:

- A venit o elevă. Mamaaa, a venit o elevă în bancă!

Mă opresc și mă uit la ea:

- Dar este o elevă sau un îngeraș?

Maria se întreabă și ea de acum întrebarea mea, privind cu ochișorii curați într-o parte.

- Nu știu... E o elevă... Și se ridică puțin, vine spre mine, apoi ia fața serioasă de elevă, probabil ca să mă convingă. Eu însă sunt de-a dreptul convinsă că e un îngeraș.

Pe fundal, Efrem face experiențe științifice cu un preparat culinar: rețetă de tractor la cană. Aceasta se întâmplă după ce vine mozolit de ciocolată, pe care o găsise rătăcită pe undeva și îmi spune, evident după ce o mâncase, plin de convingere și sincer: beaaax!

Pentru că știa că așa îi explic eu că nu ne face bine ciocolata la vârsta aceasta și e beax pentru stomacul și creierașul lui. Încercând să îi stârnesc dezgustul pentru ce nu e voie, ce nu îi face bine, căci desigur la un an nu poate înțelege foarte multe explicații. De aceea ciocolata aceea fusese beaaax. Și tot de aceea probabil mai aleargă uneori după Maria cerându-i beax.

Îl întreb:

- Ai mâncat ciocolata?

Același el, care îmi explicate despre mozoliciul din sursa beax, îmi răspunde plin de încântare și mulțumire: „Daaa!” Atunci înțeleg cât de „savante” au fost cursurile mele despre „Nu e voie” și „Îți face rău”. Tare gustos beax-ul!

În fine, după ce rezolvăm problema psihofilozofică a plăcerilor-beax, Efrem trece la un tort – ca sursă științifică pentru o mare descoperire fizică sau poate chimică: aruncă bucățele de tort în cana cu apă. Apa sare în stropi pe masa, dar el este plin de încântarea descoperirilor științifice și declară ferm: „Apa!”

Sunt cucerită. În sfârșit Efrem a înțeles ce înseamnă apa. Și din prea multă descoperire și uimire, a reușit să și pronunțe! Însă, în timp ce eu încerc să consemnez aceste preafrumoase surse de psihologie pediatrică, Efrem trece la chimie culinară: în cană pune o altă cană, cu sirop, și apoi un tractoraș verde, peste care, plin de concentrare și cu gesturi meticuloase, pune biruitor sarea! Este și mierea pe aproape!

***

De aceea aș vrea să spun întregii lumi: nu fac atâtea cărți de psihologie și filozofie cât face un copil. E atât de adevărat cuvântul Mântuitorului că până nu vom fi ca unul dintre aceștia, nu putem moșteni Împărăția Cerurilor.