Din ce în ce mai mult, în zilele noastre, asistăm la o creştere a numărului de divorţuri, de separări, care au ca motive mai puţin grave şi dramatice decât infidelitatea, abuzul fizic şi psihic asupra soţiei/soţului sau dependenţa de alcool. Este vorba de o deteriorare a relaţiei, de instalare a sentimentului de însingurare al partenerilor, de persistenţa în timp a unor nemulţumiri care par să nu se mai rezolve, iar prin asta capătă dimensiuni exacerbate.

De multe ori auzim în jurul nostru soţi care se plâng, uneori pe un ton aparent de glumă, cu privire la faptul că, indiferent de eforturile pe care le fac, partenerul/ partenera este parcă imposibil de mulţumit. Partenerul devine astfel parcă cel mai sever arbitru, cu care stai sub acelaşi acoperiş şi care îşi propune să îţi identifice toate greşelile, până la ultima, şi să le supună unor analize riguroase. Treptat, într-o astfel de relaţie, soţul/soţia va trăi sentimentul că el/ea  este o greşeală şi fie se va revolta, fie se va închide în sine. Observăm de multe ori soţi/soţii care fac, la adresa partenerului, afirmaţii de genul: „Ei, parcă nu ştiu eu?! Nu ai să reuşeşti nici de data asta; niciodată nu reuşeşti să duci ceva la bun sfârşit, aşa eşti tu, mai neîndemânatic/neîndemânatică, m-am obişnuit cu asta”. Această atitudine, care de multe ori exprimă nemulţumiri reale, de multe ori mai mari decât cele cuprinse în afirmaţiile făcute, este de fapt distrugătoare de relaţii, de căsnicii. Acest criticism nu duce la corectarea, ameliorarea aspectelor care cu siguranţă nu merg perfect, ci la acumularea resentimentelor, la dorinţa de a răspunde, data viitoare, cu aceeaşi monedă.

Să ne referim la propriile sentimente

În mod clar, într-o căsnicie este importantă sesizarea şi comunicarea aspectelor care au rănit, au declanşat nemulţumire, mânie, revoltă. Şi mai important este însă să ştim cum anume să spunem aceste lucruri. Înainte de toate, este important să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ajute să ne facem înţeleşi, astfel încât ceea ce spunem să ajungă la sufletul soţului/soţiei, fără a răni. De asemenea, este important să ne referim la comportamentul care ne-a deranjat şi la sentimentele pe care le-am trăit, în loc să lipim o etichetă pe fruntea partenerului. Este mai de folos să spunem „Când m-ai criticat în faţa familiei tale m-am simţit nedreptăţit/ă şi furios/-oasă”, decât să afirmăm „Ai fost nerespectos/-oasă cu mine în faţa familiei. Întotdeauna faci aşa”. Chiar şi în situaţiile în care în relaţia dintre soţi apar anumite tensiuni care se cer rezolvate, nu trebuie să pierdem din vedere calităţile celuilalt, precum şi încrederea că acesta este bine intenţionat, că nu îşi doreşte să rănească sentimentele, chiar dacă pe moment se mai întâmplă şi aşa. Dacă în momentele de criză soţii îşi păstrează o imagine de ansamblu asupra celuilalt, în care sunt incluse şi calităţile, nu doar defectele care par atât de evidente în acele situaţii, le va fi mult mai uşor să îşi păstreze încrederea în partener şi în relaţii.

Atitudinea optimistă merită exersată

S-a constatat în viaţa de zi cu zi, aspect confirmat şi de studiile de specialitate, că atitudinea optimistă, încrederea în evoluţia bună a relaţiei, în pofida tensiunilor care se resimt, duc la creşterea gradului de mulţumire şi la rezistenţa în timp a relaţiei. Pesimismul, pierderea nădejdii că lucrurile vor merge bine, că momentele dificile vor fi depăşite reprezintă o atitudine care se alimentează şi creşte de la sine, ducând în final la ruperea relaţiei. Uneori este dificil de abordat şi de menţinut o astfel de atitudine, atât timp cât în jurul nostru, de la familie sau de la alte persoane, vin mesaje de genul „Dacă de acum sunt probleme, nu e bine. Dacă la început reacţionează aşa, mai târziu va fi şi mai rău etc.”. Cu toate aceste mesaje, la care se pot adăuga şi modelele de relaţie, mai puţin reuşite, ce pot fi observate la unii părinţi, atitudinea optimistă merită exersată, fiind unul dintre modurile sigure de a asigura pacea şi bucuria în familie.

De asemenea, foarte importantă este formarea unei relaţii de prietenie între soţi, care face să se menţină sentimentul de încredere şi afecţiune, fără de care anumite discuţii s-ar transforma în negocieri reci ale raporturilor de forţe.

Bucuria este un dar de la Dumnezeu

Una dintre încercările grele, dar din ce în ce mai frecvente ale familiei în zilele noastre o reprezintă depresia unuia dintre soţi. O astfel de situaţie afectează şi uneori copleşeşte pe celălalt, care încearcă să compenseze activităţile şi rolurile celuilalt. În modul acesta, treptat, bucuria familiei se stinge şi se instalează o stare de însingurare şi de vlăguire. E ca şi cum viaţa s-ar scurge din amândoi. Chiar dacă este o boală al cărui substrat neurologic şi funcţional a fost demonstrat, reîntoarcerea pe calea bucuriei şi a sănătăţii este o decizie pe care tot cel bolnav trebuie să o ia. Chiar dacă are, în orice clipă, ajutorul lui Dumnezeu, precum şi de la un caz la altul, ajutorul familiei, al prietenilor, persoana aflată în suferinţă trebuie să hotărască în primul rând să ceară ajutor. Este important să recunoască faptul că are o stare de depresie, să iasă din atitudinea pasivă care de cele mai multe ori se instalează şi să ceară ajutorul, fiind astfel responsabilă faţă de propria stare de echilibru emoţional. De asemenea, este important să încerce să îşi amintească, în mod cât mai des, că bucuria este un dar de la Dumnezeu, iar primirea lui se face în relaţia directă cu Dumnezeu.