Dacă ne adresăm lui Dumnezeu spunându-I: “Dumnezeul meu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”, e ca și cum I-am spune: “Doamne, eu nu am nici un merit; bineînțeles că nu Te pot răsplăti cu nimic; nu mă pot lăuda cu nici un merit; dar pentru iubirea Ta, iartă-mă! Dă-mi timp și putere ca să mă pocăiesc! Dă-mi prilejul de a putea crește la măsura vârstei deplinătății lui Hristos (Ef. 4, 13), după cum spune Apostolul Pavel. Dă-mi puterea de a împlini poruncile Tale, dă-mi delicatețea și puterea de pătrundere necesare cunoașterii voii Tale! Tămăduiește-mă, fă din mine un om integru pentru iubirea Ta. Luminează-mă, pentru a fi vrednic să mă numesc mădular al Trupului lui Hristos, parte din Trupul Său, prezență a Persoanei Sale pe pământ…” Vom avea desigur posibilitatea să recurgem și la alte rugăciuni, dar una mai scurtă decât aceasta nu vom găsi.

Cât de simplu pare a fi! Simplu, și în același timp anevoios. E greu să-ți deschizi inima și să accepți să fii fără apărare, vulnerabil. E greu să te dăruiești lui Dumnezeu și oamenilor, uneori cu teamă și cu cutremur, dar cu îndrăzneala de a ști că totul e posibil prin Cel Care ne întărește, prin Domul nostru Iisus Hristos (Flp. 4, 13), fără a uita un alt cuvânt al Apostolului Pavel: “Puterea lui Dumnezeu se desăvârșește în slăbiciune” (2 Cor. 2, 9). Oricare ți-ar fi slăbiciunea, deschide-te doar, lasă suflul vieții să intre în tine, să te umfle ca pe o pânză de catarg, și această suflare de viață te va purta până departe, spre limanul ultim, suprem, spre Împărăția lui Dumnezeu.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iertării și taina tămăduirii, Editura Reîntregirea, pp. 40-41)