Mă întreb adesea cum au ajuns unii la o mediocră cunoaștere a Ortodoxiei? Cum de preferă aceia o credință sentimentalistă, câteva reguli morale de comportament, ceva milostenie din surplus și, pentru toate acestea, garanția că primesc drept răsplată Raiul? Alții, ignoranți desigur, preferă logica confortantă a lui: „crede și nu cerceta”, cu convingerea eronată că este biblică, iar cei mai scrupuloși dintre aceștia cred cu tărie că „mai bine să nu știi prea multe că dacă știi ești obligat să le faci, iar dacă nu le faci vine mânia lui Dumnezeu peste tine”.

Ce-i mai grav este că situația lor este consecința unui demers pastoral falimentar. Încă mai aud pe unii dintre slujitori care spun orice și oricum le vine la predică, cu convingerea că cei care îi ascultă nu cunosc, iar dacă cunosc oricum nu au curajul să-i contrazică. Și au dreptate că cei ce știu nu au curaj, dar se înșală amarnic dacă cred că vor fi crezuți sau urmați. Ei știu și văd, dar n-au încă curajul să o spună dintr-o sfială asumată, ceilalți însă, sunt la fel de nepăsători ca și cei care le predică. La extrema opusă sunt slujitorii care practică un tip de cunoaștere elitistă și strivesc cu abundența de informații pe ascultători. Oare, n-au citit sau n-au auzit niciodată cuvintele profetului: „Poporul Meu va pieri, pentru că nu mai cunoaște pe Domnul. Și pentru că tu ai trecut cu vederea cunoașterea Domnului, Eu te voi da deoparte din preoția Mea. Și fiindcă tu ai uitat de legea Domnului, și Eu voi uita pe fiii tăi” (Osea 4, 6).

Oricum, trebuie să recunoaștem cu durere, că atunci când e vorba de cunoaștere asistăm la un tip de plafonare a ortodocșilor, care nici pe departe nu-i pe potriva Ortodoxiei din care fac parte și, fără îndoială, nici pe măsura demnității de om la care au fost chemați de Bunul Dumnezeu. Bine a radiografiat părintele Ioan I. Ică jr această situație, atunci când zice: „Ortodoxia e mare, dar ortodocșii ei sunt pigmei”.

Propunerea Ortodoxiei însă, este exact la polul opus oricărui demers de ignoranță în fața cunoașterii. Și nu pentru că este o credință savantă și exclusivistă, ci pentru că ea corespunde întrutotul statutului și demnității la care omul a fost chemat să fie și să trăiască din facere. Altfel zis, nu savanții fac Ortodoxia, ci Ortodoxia asumată face savanți, nu în sens profesional, ci ontologic.

În realitate, toate în Ortodoxie cheamă la cunoaștere: cunoaștere de sine – un univers în infinită desfășurare –, cunoașterea creației – cu mii de universuri paralele și ele în continuă dezvoltare –, cunoașterea Creatorului nostru și al tuturor celor zidite, Temeiul și Piscul înaintării noastre spre veșnica cunoaștere, mereu înnoitoare. 

Ortodoxia, prin excelență, este experiență de viață, este relație deschisă trăită cu Dumnezeu și între noi, între noi și El, între noi și El cu întreaga creație, într-o nesfârșită țesătură de interacțiuni care constituie Viul. Și atunci, cum să aibă loc aceste relații ontologice fără cunoaștere? Și cum să trăim iubirea fără cunoaștere? Sau cum să credem fără cunoaștere? Relația fără cunoaștere este interacțiune periculoasă. Iubirea fără cunoaștere este patologie greu de vindecat, iar credința fără cunoaștere este iluzie bolnăvicioasă și de temut. În acest sens, profetul Isaia prevestea timpurile mesianice ca timpuri în care dorința de cunoaștere va fi năvalnică și ea va caracteriza pe toți fii Împărăției: „Nu va fi nicio nenorocire și niciun prăpăd în tot muntele Meu cel sfânt! Că tot pământul este plin de cunoașterea și de temerea de Dumnezeu, precum marea este umplută de ape!” (Isaia 11, 9). Ceea ce, într-o interpretare simplă ar însemna că acolo unde este dorință de cunoaștere continuă și susținută este semnul prezenței lui Dumnezeu și cauza lipsei tuturor nenorocirilor din popor. Mai mult, Mântuitorul Hristos, confirmându-l pe Isaia, arată că doar cunoașterea este calea care creează intimitate și prietenie între Dumnezeu și om prin dezvăluire reciprocă: „De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 15).

Toată bucuria Vieții vine din cunoaștere. Nimic nu ne face viața mai împlinită decât cunoașterea și înțelegerea adâncă a Tainelor ei nebănuite. În afara cunoașterii nu este Viață în bucurie, în uimire, în deschidere, în conectare etc. este doar o chinuită stare vegetativă și, în consecință, degenerativă, care ofilește cheful de trai și duce la tristețe, la frustrare, la invidie și la  dorința dispariției cât mai grăbite de pe scena existenței. Însă, cum să nu fie cunoașterea cel mai minunat Praznic al Vieții de la care toate ale noastre și cele din jurul nostru să se ospăteze, câtă vreme suntem zidiți de un Dumnezeu sută la sută Adevăr în continuă revelare pentru omul zidit de El sută la sută capacitate cunoscătoare și primire a acestui Adevăr: temeiul și arhistructurarea sa continuă? Și dacă omul refuză să cunoască cele cu care Dumnezeu îl întâmpină continuu, cine altcineva să o facă în creație? Și dacă omul nu caută această cunoaștere înțelegătoare, cum mai trăiește viață de om? Dar oare cu ce efort se împotrivește omul cunoașterii, cât timp toate din sine și din jurul său cer imperativ să fie cunoscute? Și, peste toate, ce face omul atunci când refuză cunoașterea și înțelegerea de sine, de toate ale creației ce-i sunt date de cunoscut, de toți și de toate, întrucât în gol de cunoaștere nu poate sta? Cunoaște altceva și pe altcineva. Cunoaște din pomul „cunoștinței binelui și răului”, prin tentația demonică care îi fură atenția. Și ne place aceasta pentru că cine refuză să cunoască „Pomul Vieții” se trezește înlăuntru său cu un spațiu gol pe care îl poate suplini cu ceea ce îi convine. De aici toată tragedia omului și a lumii întregi.

Acestei tragedii i se opune psalmistul când zice: „Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu!” (Psalmul 45, 11), cuvinte pe care sfântul Teofan Zăvorâtul le comentează astfel: „Să te oprești înseamnă să izgonești afară din suflet ceea ce ar putea să întunece chipul lui Dumnezeu, așa cum îl vede mintea, cu simțurile ei și să izgonești tot ce-ți îndepărtează atenția și simțirea de la Dumnezeu” (Viața lăuntrică, Sofia, București, 2016, p, 129).

În definitiv, nu contează când sau de unde începe omul cunoașterea, important este să nu renunțe la ea. Nu contează cât sau câte cunoaștem, important este să rămânem mereu deschiși cunoașterii și mai ales în tensiunea ei calitativă. De aceea, în Ortodoxie refuzul cunoașterii este identic cu apostazia, pentru că necunoașterea deturnează pe om din demnitatea sa dumnezeiască. Ortodoxia fiind invitația la cunoaștere continuă este prin aceasta și plenitudinea cunoașterii, iar această plenitudine nu se referă la acumularea întregii cunoașteri sau pretenția de a deține monopolul adevărului, ci se referă la starea de a rămâne permanent întorși cu fața către cunoaștere, cu toți porii ființialității noastre și în continuă curiozitate față de Adevăr, după cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel: „Să ajungeți toți la plenitudinea cunoașterii lui Dumnezeu” (Efeseni 4, 13).

Simplificat, pentru orice om, dar mai ales pentru un ortodox, dacă rămâne deschis curiozității de Cunoaștere continuă de sine, de Dumnezeu și de lumea creată de El, prin care El ne vorbește, acela se adapă totdeauna din „Pomul Vieții”, cunoscând libertatea și bucuria de a fi oaspete la Praznicul Vieții, iar cine refuză cunoașterea preferând surogate de tot felul, acela va trăi mereu fascinat de „pomul cunoștinței binelui și răului”, însă captiv și obosit de „vane idealuri”.