Multe se scriu și multe se spun despre pocăință. Din nefericire, în dreptul pocăinței s-au îngrămădit o puzderie de sensuri care, în loc să-i lărgească înțelesul, mai mult i-au slăbit puterea. Așa se face că pocăința a ajuns să fie cenușăreasa teologiei, așa cum se exprima părintele Rafail Noica, blamată, desconsiderată, ridiculizată, sentimentalizată obsesiv sau redusă la un tip de moralitate supra încrâncenată.  

Multe sunt cauzele care au dus percepția pocăinței în zona ambiguă a religiozității cotidiene. Dar, cauza principală este scoaterea ei din zona ontologiei Adevărului și reducerea ei, fie la un sentiment de umilință, care să aducă o stare de continuă nevrednicie, fie diminuată la un set de formalități regulate, ce țin de îndeplinirea unei datorii față de Dumnezeu. Concret, atunci când scolastica teologică a înlocuit Pocăința cu Spovedania, mai bine zis atunci când Taina Pocăinței a fost redusă doar la gestul spovedirii păcatelor, atunci a început traseul confuziei pentru ambele: și Pocăința și-a pierdut valențele și spovedania nu și-a mai găsit resursele. Pe scurt Pocăința s-a scufundat, iar spovedania s-a banalizat. Aceasta întrucât, Pocăința și Spovedania sunt două fețe ale aceleiași Taine. Dar și mai bine precizat teologic: la bază, Biserica cunoaște Taina Pocăinței, iar Spovedania sau mărturisirea gândurilor este unul din aspectele ei importante, pe/pentru traseul descătușării Adevărului din noi.

Dintotdeauna Biserica a propovăduit Pocăința ca fiind Taina de taină a Ortodoxiei. Altfel spus, Pocăința este suma tuturor căutărilor intime care se realizează între om și Dumnezeu, de la zămislire la moarte și dincolo de ea. Tote mișcările omului în relație cu Dumnezeu, în toată adâncimea și înălțimea lor, se înscriu în Taina mare a Pocăinței, care nu cunoaște, nici un început sigur, nici un sfârșit categoric. În orice caz, ca toate celelalte Taine ale Ortodoxiei, se sustrage cu totul unei posibilități de categorisire scolastică și de identificare facilă. Însă, ceea ce putem spune fără tăgadă despre Taina Pocăinței este că se identifică cu mișcarea continuă a omului după descoperirea Adevărului: temeiul neclintit al Vieții în care am fost aduși.

Permanenta intrare și ieșire din Adevăr este constanta ce formează nucleul Tainei Pocăinței. Mai bine zis, Taina Pocăinței este acel dor lăuntric al omului de a nu abandona niciodată Adevărul întru care a fost zidit și totodată, efortul susținut de a reveni în Adevăr, atunci când a căzut din el. Practic, în ordinea căderii, Taina Adevărului se suprapune cu Taina Pocăinței, cea din urmă fiind atât șlefuirea, cât și protecția celei dintâi, astfel încât putem spune că Pocăința Bisericii este invitația continuă făcută omului de a trăi numai în Adevăr.

Știm cu toții că nu este altă cauză a intrării păcatului în lume decât minciuna. Minciuna este răspunzătoare de căderea primului om și a tuturor generațiilor ce i-au urmat, precum și de tot traseul căderilor succesive ale istorie. Tot ceea ce numim cu termenul generic de păcat are rădăcina în minciună, se dezvoltă și se amplifică pe tot traseul minciunii. În esență, putem spune că păcatul este un adevăr neîmplinit, un adevăr ființial ratat. Deci, păcatul ocupă abuziv în om locul adevărului, din cauza unei alegeri naive sau, dimpotrivă, a unei alegeri încrâncenate și, odată primit înlăuntrul nostru se întărește, pas cu pas, până ajunge la cronicizare, la pretenția și la dreptul de  legitimare. Adică, minciuna revendică în om locul adevărului, cu orice preț. Iar, atunci când nu i se recunoaște acest statut face ravagii cu consecințe incalculabile. Însă, omul nu este, nu se recunoaște și nici nu-l caracterizează minciuna. Omul, ca de altfel întreaga Realitate, este Adevăr întrupat, neclintit în toată ontologia lui, chiar și în cea mai adâncă avariere din cauza minciunii. Aceasta înseamnă că mai multe minciunii niciodată nu pot face un adevăr, dar un singur Adevăr bulversează și răstoarnă total traseul minciunii în om.

În acest punct, de tainică demarcație dintre Adevăr și minciună, dar și de neînțeleasă urzeală a coabitării lor, pe traseul nebănuit al tainei fiecărui om adus la existență, se înscrie Taina Pocăinței. Ea poartă amprenta nestrămutată a Adevărului și este dibăcia nebănuită a lui Dumnezeu de a întemeia în Adevăr orice făptură, peste toate avariile minciunii în creație. Nu degeaba Hristos ieșit la lucrarea de mântuire a lumii începe prin cuvintele: „Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția Cerurilor” (Matei 3, 2). Este startul dat de Mântuitor al lumii, care are drept temelie răsucirea făpturilor dinspre minciună înspre Adevăr. Aceasta face Dumnezeu în lume ca Mântuitor al ei: atrage la Sine făpturile cu uimitoarele și amețitoarele taine ale Adevărului învelit în focul Iubirii Sale nemărginite. Minciuna nu are ce oferi. Este seacă și searbădă, temătoare și usturătoare. Adevărul însă este plin din toate părțile pentru că este legea fundamentală a existenței. Totul este zidit în Adevăr și pentru Adevăr. De aceea, avem un Dumnezeu liniștit în lucrarea Lui de mântuire a lumii, lucrare care corespunde cu reîntemeierea făpturilor în neclintitul Adevăr. Disperarea este doar apanajul minciunii.

Taina prin care omul și întreaga creație este întemeiată în Adevărul dintru început este Taina Pocăinței. Ea stă la temelia tuturor mișcărilor mântuitoare pornite de la Dumnezeu spre om și de la om spre Dumnezeu și se înfăptuiește în chip minunat în punctul lor de intersecție. Bineînțeles că acest traseu este anevoios, susținut și încordat; adesea dureros, plin de primejdii și chiar de sânge. Dar, întotdeauna este odihnitor, plin de curaj și de putere; uimitor, nebănuit și înnoitor continuu. Nu atât a ne uni cu Adevărul e anevoios, cât a ne desprinde de minciuna care ne ține blocați în tot felul de confuzii. Tocmai de aceea, nu Adevărul doare, ci dezrădăcinarea minciunii care s-a prins în locul lui. Dar, dacă minciuna ne vine dinafara noastră și ne conlocuiește abuziv, Adevărul descoperit crește dinlăuntrul nostru și ne zidește din interior, fiindcă în noi înșine Adevărul se află „la el acasă”. De aceea, Taina Pocăinței este reflexul natural al omului după Adevăr, pentru că între noi și Adevăr este compatibilitate absolută, pe când între noi și minciună nu este nicio compatibilitate, nicio afinitate. Și așa este în toate făpturile create, chiar și în lumea nevăzută, chiar și în demoni, care sunt, prin alegere, nu prin fire, tații minciunii (Ioan 8, 44). Lor, demonilor mincinoși, tocmai de aici le vine tot chinul: din diferența dintre ontologia lor, zidită în adevăr (și pe care nu o pot anula) și minciuna pe care o aleg continuu de bunăvoie. Ei își sporesc această amăgire, ispitind permanent pe oameni să aleagă minciuna în locul adevărului, cu speranța că, astfel, Dumnezeu va îngădui cândva o „împărăție a minciunii”, în toată ontologia ei. Este cea mai mare minciună, cu care se amăgesc pe ei înșiși și pe noi, dar despre care știm, că nu poate fi realizată, nici măcar ca ipoteză, întrucât ar coincide cu năruirea ontologică a Adevărului, în definitiv a existenței. Adică, dacă demonul ar avea „dreptate” în această amăgirea a lui, atunci Adevărul nu ar exista nicicum. Dar, dacă Adevărul ar exista, atunci nici măcar ipoteza minciunii demonice nu ar exista... În acest sens, sunt unii Părinți filocalici, care lărgesc laturile Pocăinței chiar și în lumea demonilor, lăsând astfel deschisă puterea Tainei, plecând tocmai de la realitatea întemeierii ontologiei demonice în Adevăr, pe care însă, îl refuză deliberat. 

Spațiul Pocăinței începe acum și aici, trăit ca un Astăzi continuu, și nu se termină niciodată, pentru că resursele omului de tindere și de structurare în Adevăr, nu se reduc doar la lumea văzută; sunt fără limite. Singura distincție este că în lumea aceasta trăim bucuriile întâlnirii cu Adevărul în durerile Crucii, dar care ne duc la amplificările bucuriilor Adevărului în lumina cea neînserată a Învierii, a veacului ce este și va fi să fie. În realitate, Crucea sau durerea Pocăinței este dezrădăcinarea minciunii de pe trunchiul Adevărului, iar această necesară „operație” aduce în om o izbucnire de Dor după Adevăr, dor care atunci când își găsește împlinirea, în fascinantele trăiri ale Adevărului, aduce în om o pregustare din frumusețile Grădinii Raiului. Pentru aceste tainice descoperiri și odihnitoare întâlniri, omul este dispus să plătească orice preț. De aceea, toți cei care caută Adevărul prin Taina Pocăinței sunt martiri, care mai devreme sau mai târziu sfârșesc în sânge, sau nu. Lumea aceasta, aflată sub stăpânirea duhului minciunii, va respinge categoric pe cei ce iubesc Adevărul și pe cei ce caută adevărul cu Iubire. Prezența lor dă în vileag urzelile mărunte ale minciunii, chiar dacă însăși presupusa „împărăție a minciunii” nu-i altceva decât o dureroasă scâlciere a Adevărului, Singurul care întreține structura ontologică a Realității. De aceea, pieirea acestei false împărății va fi prin implozie, nu prin forță exterioară, întrucât Evidența se va înstăpâni cândva, definitiv, de la Sine! 

Toate aceste mișcări nebănuite de revenire, de identificare și de creștere în potențialitățile infinite ale Adevărului compun lărgimea, adâncimea și înălțimea Tainei Pocăinței (Efeseni 3, 18-19). Această tensiune neobosită, înscrisă în ontologia omului și a întregii creații, dau Tainei Pocăinței un loc aparte între Tainele Bisericii, fiind fondul permanent care alimentează orice lucrare spirituală, fără de care nu se poate înfăptui nicio altă Taină în lucrarea de mântuire. Din această perspectivă, cine reduce Pocăința la o părere artificială de rău pentru păcatele făcute, sau la un simplu obicei de mărturisire a greșelilor, tocmai prin aceasta păcătuiește grav, întrucât scufundă în nepăsare o întreagă tensiune ființială după Adevăr, ce se vrea înfăptuită.

Nu există Pocăință mai adâncă și mai autentică decât căutarea Adevărului, din tot ce ai, din tot ce ești, din tot ce poți, în tot ce crezi. A căuta Adevărul cu toată ființa, totdeauna și cu Iubire este cea mai potrivită stare de Pocăință, singura recunoscută și recomandată de Biserică. Invers, în afara căutării Adevărului, pocăința trece, fie în formalism searbăd, fie în lamentație sentimentală bolnăvicioasă, fie în intransigență morală față de tine însuți și față de ceilalți. 

Așadar, am putea conchide arătând că Taina Pocăinței este neostoita sete a omului după Adevăr și nebănuitele căi de întâlnire ale omului cu el, până ce-i va deveni reflex natural. Tocmai de aceea, Dumnezeu nu este Mântuitorul doar al ortodocșilor, ci al lumii întregi și nici Taina Pocăinței nu cunoaște amprentă confesională. Ortodoxia însă, o poate recunoaște atunci când se înfăptuiește, întrucât doar întru aceasta se confirmă/legitimează.