Un frate, spunea fraților lucruri folositoare despre egumenul Dorotei, părintele său, ca era el foarte ostenitor și aspru viețuia, șaizeci de ani având în peșteră; în toate zilele, pe zăduf, întru amiază-și adună pietre în pustie și totdeauna făcea cu ele chilii și le da celor ce nu-și puteau zidi. Iar eu — a spus fratele — am zis lui odată: „Ce faci părinte, la niște bătrâneți ca acestea, muncindu-ți trupul prin zăduful cel cumplit?” Și mi-a răspuns mie, zicând: „Ca să nu mă muncească el pe mine, îl muncesc eu pe el”. Și mânca, cu măsură, în toate zilele, pâine uscată și mărunte verdețuri de salată, încă și apă bea cu măsură. Iar Dumnezeu îmi este martor că nu l-am văzut pe el întinzându-și picioarele, nici dormind pe rogojină, nici pe pat. Ci în toată noaptea, șezând, împletea coșnite de smicele de finic și din ele își cumpăra hrană.

 

(Proloagele, vol. I, Editura Bunaveștire, p. 85)