Este o povestire din viaţa lui Alexie, a acestui „nebun” rus din regiunea Voronejului. Au venit la el două femei. Prima se frângea sub conştiinţa unui păcat cumplit, săvârşit de ea; a doua se văita: „Sunt păcătoasă ca şi toţi; ştiţi, părinte, e imposibil să trăieşti şi să nu păcătuieşti". Atunci Alexie le-a arătat prin exemplu viu ce înseamnă pocăinţa lor. Le-a trimis pe ambele în câmp; celei care a făcut un păcat cumplit i-a poruncit să găsească cel mai mare bolovan pe care îl poate ridica şi să-l aducă la el; celeilalte i-a spus să adune în şorţ cât mai multe pietricele.

Când femeile s-au întors, le-a spus ambelor să meargă şi să pună pietrele exact acolo de unde le-au luat. Prima a mers direct către locul de unde luase bolovanul - urma lui era întipărită în pământ, iar cea de-a doua a cutreierat ore în şir câmpul, nefiind în stare să-şi amintească de unde a luat o pietricică sau alta. Astfel a arătat acest nebun că nu trebuie să fii nepăsător faţă de lucrurile aparent mărunte, dar de care nu te mai poţi dezbăra. Trebuie să cugetăm la acestea; pe de o parte pentru că, într-adevăr, dacă nu ţinem seama de lucrurile mărunte, nu ne mai putem apoi descotorosi de ele. Iar pe de alta, pentru că, obişnuindu-ne să fim nepăsători faţă de cele mărunte, ne obişnuim să fim nepăsători în genere şi începem să păcătuim tot mai mult, adică să ne schilodim tot mai mult, să distrugem şi să necinstim chipul lui Dumnezeu din noi.

(Mitropolitul Antonie al Surojului, Bucuriile pocăinţei, Editura Marineasa, 2005, p. 33)