Un binecuvântat călugăr athonit, bătrânul Augustin Rusul (1882-1965) era foarte smerit şi harismatic.

Cândva s-a arătat diavolul în chilia lui ca un câine turbat. Arunca flăcări din gură şi s-a aruncat asupra bătrânului să-l sufoce deoarece, după cum i-a spus, rugăciunile lui îl ardeau.

Bătrânul Augustin s-a apucat şi l-a aruncat de zid, strigând:

- Diavol rău, de ce te lupţi cu fiinţele lui Dumnezeu?

Diavolul, înfricoşat de primirea neaşteptată, s-a făcut nevăzut. Mai târziu însă smeritul călugăr avea remuşcări deoarece a lovit pe diavol! Aştepta cu nerăbdare să se lumineze, ca să se ducă la duhovnicul lui, să mărturisească „păcatul” său.

Într-adevăr, imediat ce s-a luminat, s-a dus la duhovnicul său care locuia la o oră şi jumătate de mers pe jos şi s-a spovedit.

„Duhovnicul meu însă era foarte înţelegător – povestea mai târziu bătrânul – şi nu mi-a dat nici un canon, dar mi-a spus să mă împărtăşesc. Eu, de bucurie, toată noaptea am făcut metanii şi după aceea m-am dus la Sfânta Liturghie şi m-am împărtăşit.

Când preotul punea Sfânta Împărtăşanie în gura mea, am văzut Sfânta Împărtăşanie ca o bucată de carne şi sânge! Şi o mestecam ca să o înghit! În acelaşi timp simţeam şi o mare bucurie. Din ochii mei curgeau lacrimi dulci şi capul meu lumina ca o lampă. Am fugit repede ca să nu mă vadă părinţii şi rugăciunile de mulţumire pentru Sfânta Împărtăşire le-am citit singur în chilia mea”

(Minuni şi descoperiri din timpul Sfintei Liturghii, Editura Egumeniţa, 2000, pp. 44-45)