(1) Așadar, iubiților, toți câți credeți mie și vă este grija să vă mântuiți sufletele voastre, să ne întoarcem către Domnul prin pocăință și mărturisirea păcatelor, mai înainte de a se închide ușa acestei vieți. O, pe câți i-a înșelat viața aceasta mult suspinată, câți, batjocoriți de deșertăciunea ei, n-au fost aruncați afară, și, crezând că vor trăi pentru multă vreme, li s-au înșelat nădejdile, fiind luați din viața aceasta nepocăiți și fiind trimiși cu povara păcatelor la tribunalele de acolo. Pentru aceea este bine să ajungem înaintea feței Lui în mărturisire și pocăință, până ce mai este vreme, și cu aceste două aripi să zburăm și să ne odihnim în corturile cele dorite ale Domnului puterilor, fiindcă nimic din cele existente nu este mai bun decât mântuirea pentru cei ce cugetă sănătos. Căci toate cele de aici sunt deșarte și mincinoase, ca fumul, ca visul și ca umbra trecătoare. Trebuie neapărat să luptăm în toată vremea, încă de la zece ani fiind. Căci trebuie ca de la această vârstă să ni se ceară socoteală pentru păcatele noastre și o arată aceasta copiii cei mâncați de urși pentru batjocurile aduse lui Elisei[1].

(2) Așadar, nu aștepta să devii bun, ci deja fă-te bun, iubitorule de Hristos, apucându-te de pocăință și îmbrățișând mărturisirea. Căci nu știm ce va aduce ziua următoare. Dacă se face bucurie în cer pentru pocăința ta, pentru ce mai întârzii și nu te întorci la Domnul? Pentru ce fugi de mâinile lui Dumnezeu, din care nu este cu putință să scapi? Pentru ce îți închizi singur milostivirile cele deschise ale îndurărilor Lui și bunătății Lui? Oare nu poate El să te ucidă pe tine care păcătuiești? Nu poate el să ardă sub fulger toate cele ale rușinii câte le lucrezi în ascuns? Dar așteaptă întoarcerea ta, Cel răbdător. „Căci nu voiește moartea păcătosului cât să se întoarcă și să fie viu”.  Iar dacă luându-ți-o înainte te va secera pe tine secera comună a morții și vei pleca nepocăit, nimic altceva nu mai urmează, decât numai focul gheenei.

(3) De aceea Dumnezeu a făcut neștiută ziua sfârșitului, pentru ca, pururea de aici înțelepțindu-ne, să nu așteptăm până la ultima suflare să ne pocăim și să ne facem mai buni. Căci dacă am cunoaște măsura vieții noastre și sfârșitul, nu ne-am mai boteza prunci, nu am mai alerga la pocăință, ci, cheltuindu-ne tot timpul în păcate, am îmbrățișa botezul și pocăința abia la sfârșitul vieții noastre, auzindu-L pe Domnul zicând prin profet că „În ceea ce te voi găsi, în aceea te voi judeca”. Și prin urmare, chiar și atunci ne-am îndrepta din pricina morții, iar nu de dragul îndreptării noastre. Nu fiindcă și atunci se închid cele ale pocăinței, maica noastră de obște, ci fiindcă este neclar dacă nu vom fi răpiți din viață pe neașteptate, luându-ni-se viața prin felurite moduri ale morții, cum au pățit și mulți alții și să greșim în cele ale nădejdii noastre în chip prostesc și fără de minte.  Dar acesta este un semn al celei mai de pe urmă nerecunoștințe, faptul de a a aștepta ieșirea și a nu ne sârgui să-I slujim lui Dumnezeu cu râvnă și cu dumnezeiască frică, atât cât mai avem timp.

(4) De aceea „iată acum vreme potrivită, fraților, iată acum ziua mântuirii”[2]. Dar dacă te temi să nu te întristezi iarăși și de aceea amâni pocăința, zi peste zi adăugând, tu ia aminte la tine cel ce stai, ca să nu cazi, fiindcă nu se cuvine aceasta unui atlet puternic. Iar dacă se întâmplă, nu e de mirare. Ridică-te iarăși și stai în lupta cea bună a pocăinței. Și dacă de de zeci de mii de ori se va întâmpla să cazi, de zece mii de ori să-ți fie și ridicarea și totodată îndreptarea. Numai să nu te îmbolnăvești incurabil de deznădejde, împins fiind de aici în prăpastia pierzaniei, ci pentru ca atunci când va veni obștescul sfârșit, să fii aflat stând drept în mântuitoarea pocăință, caută la păcatele cele de voie, teme-te de obiceiul cel rău mai mult decât de vrăjmașii tăi pentru ca nu cumva înrădăcinându-se în tine să devină greu de smuls, luându-și de la timp puterea firii.

(5) Și atâta timp cât respiri și în chiar ultima zi, chiar pe patul în care zaci, aproape să-ți dai ultima suflare, având a ieși din teatrul vieții, și atunci pocăiește-te. Căci nu închide iubirea de oameni a lui Dumnezeu strâmtorarea timpului. Și să nu-mi spui: „Cum aceasta și în ce chip?” Sunt plin de plăgi, sunt plin de răni. Și cum pot în ultima zi să mă mărturisesc?” O, da, și încă foarte mult poți, iubite, să te rogi și să faci milostenie. Lasă prin testament săracilor. Căci tu vei pleca dincolo, dar lucrurile tale rămân în urmă. Și nu spune „Cum mă voi mântui?” Căci atunci când Dumnezeu lucrează, nu căuta tu cum: El caută numai prilej și inimă recunoscătoare, care să cunoască ce datorie datorează Domnului, și nu va zăbovi pentru mântuire. Căci nu este păcat care să biruiască iubirea Lui de oameni, afară numai dacă noi prin deznădejde nu ne săpăm noi singuri groapa, ci degrab ne ridicăm. Căci știe Ziditorul firii ușurința alunecării ei și neputința.

(Teognost, Tezaurul, în curs de editare la Editura Doxologia)

[1] La Sfântul Anastasie Sinaitul se pune aceeași întrebare, răspunsul este însă diferit: Întrebarea a 12-a

De la ce vârstă sunt judecate de  Dumnezeu păcatele oamenilor?

Răspuns :

Multe și felurite sunt și în privința aceasta judecățile lui Dumnezeu, căci fiecare om este judecat în raport cu cunoștința și cu puterea de judecată, unii de la vârsta de doisprezece ani, alții și mai mari. Sf. Anastasie Sinaitul, Întrebări și răspunsuri, Întrebarea a 12-a.

 [2] II Corinteni 6, 2.