Sufletul păcătos, robit patimilor lui, nu poate avea pace nici bucurie în Domnul chiar dacă ar avea toate bogăţiile pământului şi chiar dacă ar domni asupra lumii întregi. Dacă un împărat veselindu-se împreună cu părinţii lui şi şezând în toată slava sa pe tronul său, ar primi dintr-o dată vestea: „Împărate, într-un ceas vei muri”, sufletul lui s-ar tulbura şi ar tremura de frică şi şi-ar vedea toată neputinţa sa.

Dar câţi săraci nu sunt a căror bogăţie este numai iubirea de Dumnezeu şi care, dacă li s-ar spune: „Într-un ceas vei muri”, ar răspunde cu pace: „Facă-se voia Domnului. Slavă lui Dumnezeu că şi-a adus aminte de mine şi vrea să mă ia acolo unde a intrat cel dintâi tâlharul cel bun”.

Sunt săraci care n-au frică de moarte, ci o întâmpină cu pace, ca dreptul Simeon care a cântat: „Acum slobozeşte, Stăpâne, pe robul Tău, după cuvântul Tău în pace” (Luca 2, 29).

Pot înţelege ce pace era în sufletul Dreptului Simeon numai cei care poartă în sufletul lor pacea lui Dumnezeu sau au avut într-o oarecare măsură experienţa ei. Despre această pace a zis Domnul ucenicilor: „Pacea Mea dau vouă” (Ioan 14, 27). Cine o are, acela merge în pace spre viaţa cea veşnică şi spune: „Slavă Ţie, Doamne, că vin acum la Tine şi voi vedea veşnic faţa Ta în pace şi iubire. Privirea Ta liniştită şi blândă a atras sufletul Meu şi el tânjeşte după Tine”.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, 1996, pp. 40-41)