Cum aş arăta eu cu mocirla în urma mea, cu viaţa mea irosită şi făcută albie de porci? De n-aş fi creştin!

Iată însă că sunt. Clopotele acum şi pe mine mă cheamă prietenos, familiar. Creştinismul mă păstrează cu ceva tineresc în mine şi neplictisit, nedezamăgit, nescârbit, nesupărat.

Prezenţei veşnic proaspete a lui Hristos îi datorez să nu dospesc şi fermentez în supărarea pe alţii şi pe mine. Acesta-i norocul meu, nefiresc, negândit: să-mi fie dat să cred în Dumnezeu şi în Hristos, cunoscând de altfel ce a spus Unamuno: să crezi în Dumnezeu înseamnă să doreşti ca El să existe şi în plus să te porţi ca şi cum ar exista.

Numai creştin fiind mă vizitează – în pofida oricărei raţiuni – fericirea, ciudat ghelir (n.r. câștig obținut prin muncă). Numai datorită creştinismului nu umblu crispat, jignit, pe străzile diurne, nocturne ale oraşului – spaţiu proustian descompus de timp –, şi nu ajung să fiu şi eu – cum spune Francois Mauriac în Destine – unul din acele cadavre pe care le poartă, vii, apa curgătoare a vieţii, şi să nu mă număr printre cei ce încă n-au înţeles – Fapte 20, 35 – că mai fericit este a da decât a lua.

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, p. 412)