Pacea, pe pământ, e condiționată de mărirea care se dă sau se refuză lui Dumnezeu. De asemenea, și pacea sufletului atârnă de aceeași condiție. Autonomia rațiunii, autonomia societății omenești nu se poate constitui ca atare decât cu prețul pierderii păcii – ceea ce e, de fapt, o înfrângere sau, mai sincer, o mărturisire a neajunsului, a tragediei inerente construcțiilor fără Dumnezeu.

Precum nu se află vrajbă în Dumnezeu, așa să nu se afle nici între cei ce-L au pe El ca temelie a vieții. Starea de pace, cu toată făptura e o minune așa de mare, încât uimește lumea și o silește să recunoască într-aceasta fapta lui Dumnezeu.

Dumnezeu trăit din toată sinceritatea ființei e singura cale care mai poate aduce pace între oameni și bună învoire; toate celelalte rezolvări, alături de trăirea creștinismului, grăbesc apocalipsul.

Pacea este o idee specific creștină și se condiționează de obârșia ei divină. Pacea de frică e o reală pierdere a păcii. Iisus aduce omului pacea care vine de la Dumnezeu. Aceasta e un bun spiritual, care nu poate fi creat sau menținut de arme.

(Părintele Arsenie Boca – Mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 153)