- Pînă unde poate merge sinceritatea faţă de duhovnic, mai ales dacă vrem să-i arătăm că are şi el nişte neputinţe şi dacă, fiind prea sinceri, se va supăra şi ne va alunga, chiar şi după ce ne-am cerut iertare?

- Sinceritatea trebuie să fie desăvârşită cu duhovnicul. Dacă nu suntem sinceri cu duhovnicul, n-am făcut nimic. Dacă pe ceilalţi oameni îi putem menaja, aici trebuie să fim sinceri. Un preot care nu poate asculta spovedanii îndreptate împotriva sa, nu poate călăuzi pe nimeni. Păi dacă nici duhovnicul nu ne poate asculta revoltele, cine altul? Nu trebuie să ne supărăm. Ca oameni, poate să ne amărască un cuvânt sau altul, nu suntem desăvîrşiţi. Dar să nu cădem în ispita de a ne menaja duhovnicul, pentru că azi ascunzi o treabă care ţi se pare că ar putea să-l jignească, mîine alta şi pînă la urmă ajungi să ascunzi păcate, ajungi să-ţi duhovniceşti tu duhovnicul şi nu el pe tine. „Uite ce grijă port eu de duhov­nicul meu, că-i slab. Eu, omul duhovnicesc, vedeţi cum îl ajut, ce grijă am eu de el". Dacă se supără, îi trece.

(Ieromonah Savatie Baștovoi, Singuri în fața libertății, Editura Cathisma, București, 2009, pp. 41-42)