În drumul vieții noastre întâlnim chipuri care nu se șterg odată cu trecerea timpului, parte din ele fiind ale celor ce ne-au instruit în perioada școlii, oameni care, prin prezența, cuvântul și exemplul lor, au pus temelii solide în ființa noastră. Purtând recunoștință tuturor dascălilor mei, astăzi doresc să-l evidențiez pe unul dintre ei: părintele profesor Vasile Păvăleanu, care aniversează 70 de ani. Cu acest binecuvântat prilej îmi îngădui să conturez un smerit portret în cuvinte, ca semn de recunoștință și prețuire.

Aidoma altor sute de elevi seminariști pe care i-a format, îl consider un veritabil mentor, un părinte duhovnicesc, un ctitor de vocații preoțești. Dascăl de chemare, ziditor de suflete misionare, sfinția sa a slujit cu devotament catedra de Teologie Dogmatică a Seminarului Teologic „Veniamin Costachi”, între anii 1991-2024, rămânând pentru mulți dintre noi o prezență luminoasă și formativă slujind neobosit la cele două „altare” ale misiunii sale: cel euharistic, din biserică, și cel al școlii, catedra.

Părintele profesor Vasile Păvăleanu s-a născut la 21 ianuarie 1956 în localitatea Călugăreni, județul Neamț, fiind primul din cei trei copii ai lui Constantin și Cristina Păvăleanu. După studiile din satul natal a urmat cursurile Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamț între anii 1972-1977. Satisfăcându-și stagiului militar, s-a înscris la Institutul Teologic de Grad Universitar din București, absolvindu-l în 1982. În anul 1980 s-a căsătorit, apoi a primit hirotonia întru preot pe seama parohiei Petru Vodă din comuna Poiana Teiului, județul Neamț, slujind aici până în 2002. Ulterior a fost transferat la Biserica „Sfântul Ioan”- Mărăței din Piatra Neamț, unde desfășoară și în prezent, ca la precedenta parohie, o bogată activitate misionar-pastorală, administrativă, culturală și socială. În 2006 părintele profesor Păvăleanu a fost ales, pentru un mandat, membru în Consiliul Eparhial și în Adunarea Eparhială a Arhiepiscopiei Iașilor. 

În ceea ce privește activitatea sa didactică, în anul 1991, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe atunci tânăr și vizionar Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, i-a acordat binecuvântarea de a ocupa un post vacant de profesor la Seminarul Teologic „Veniamin Costachi” de la Mănăstirii Neamț, ascultare pe care a împlinit-o cu un neegalat simț al datoriei până în anul 2024.

L-am cunoscut pe părintele profesor Păvăleanu în anul 1995, odată cu începutul studiilor mele la Seminarul Teologic nemțean. Se întâlnesc adeseori dascăli care doar predau o disciplină și alții ce își încredințează viața adevărului pe care îl mărturisesc. Profesorul de Dogmatică aniversat la împlinirea a  șapte decenii de viață, aparține fără îndoială celei de-a doua categorii: oameni rari, pentru care Teologia nu reprezintă o specializare, ci un mod de a exista, o respirație a sufletului, o slujire continuă a Bisericii. Cine ar putea uita orele ținute de părintele Păvăleanu? Rigoarea se împletea firesc cu frumusețea cuvântului, iar lecțiile sale nu erau simple expuneri, ci adevărate întâlniri cu teologia vie a Bisericii. De aceea, nu este deloc întâmplător că mulți dintre foștii săi elevi păstrează și astăzi caietele de Dogmatică, ca pe niște mărturii prețioase ale unei formări temeinice, adevărate „epistole” teologice. Notițele de la orele părintelui Păvăleanu ne-au însoțit pe mulți dintre noi, seminariștii, chiar și pe timpul studiilor universitare, datorită bogăției conținutului structurat într-o arhitectură didactică limpede, coerentă. Vreme de peste trei decenii, părintele Vasile s-a dovedit „iconom al tainelor lui Dumnezeu”, nu doar prin profunzimea conceptelor teologice și claritatea expunerii dogmatice, ci mai ales prin felul în care dogma devenea viață, iar viața – mărturisire. Cunoscător adânc al Sfintei Scripturi, capabil să redea cu o uimitoare fidelitate pasaje întregi din aceasta ori din Sfinții Părinți, ba chiar din proza și lirica românească, el a arătat generațiilor de elevi că memoria teologică nu este exercițiu livresc, ci rod al unei iubiri statornice față de Adevăr.

Pedagog de mare finețe și noblețe, nu a constrâns niciodată conștiințele, nici nu a evidențiat slăbiciuni. A știut, cu un umor subtil și o ironie blândă, să transforme poticnelile învățăceilor săi în dorință de aprofundare. În locul severității sterile, a ales inteligența inimii; în locul fricii, responsabilitatea. A rămas de notorietate una din replicile părintelui când, nepregătit pentru ascultare la Dogmatică, te căzneai să invoci varii motive. Părintele profesor îți răspundea cu renumitul citat: „pe acestea trebuia să le faceți și pe acelea să nu le lăsați” (Matei 23, 23). 

Erudiția sa nu s-a afișat niciodată ostentativ. Ca în cazul marilor dascăli ai Bisericii, cultura teologică la părintele Păvăleanu este dublată de o rară eleganță sufletească, însoțită de bucuria comuniunii. Deopotrivă sobru și hâtru, exigent și prietenos, el a știut ca  profesor să unească rigoarea dogmatică și firescul omenesc, arătând că adevărul nu se impune prin asprime, ci se comunică prin frumusețea trăirii. Prin tot ceea ce a fost și este, profesorul nostru aniversat a mărturisit că Teologia Dogmatică nu constituie o arhitectură rece de concepte, ci inima vie a credinței, bătăile ei auzindu-se în viața liturgică a Bisericii, în predică, în rugăciune, în gestul pedagogic sau în delicatețea relației cu învățăceii. Mulți l-au considerat nu numai profesor, ci și reper, nu doar formator, ci și model de echilibru între minte și inimă, între carte și altar.

Ca fost elev, ajuns peste ani coleg de cancelarie vreme de aproape un deceniu, am avut bucuria rară de a-l cunoaște pe părintele profesor Păvăleanu într-o lumină aparte. Generos până la discreție, atent cu fiecare coleg profesor, mereu bine informat și iscusit în ale condeiului, el s-a arătat nu doar dascăl, ci om de comuniune, purtând în sine o fidelitate statornică față școala teologică nemțeană, dar și față de luminoasele conștiințe duhovnicești ale Bisericii. Ucenic apropiat al marelui mărturisitor și duhovnic, arhimandritul Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă, i-a închinat acestuia una dintre cele mai temeinice și bogate lucrări biografice, ca un act de recunoștință filială, de responsabilitate față de memoria mărturisitorilor vremurilor noastre.

La împlinirea celor șapte decenii de viață, vârstă a deplinătății și a așezării întru înțelepciune, timpul nu se mai numără în ani, ci în roade. Drumul părintelui Vasile Păvăleanu se arată astăzi asemenea unui ogor lucrat cu răbdare, peste care Dumnezeu a trimis ploaie la vreme și lumină lină. Cuvintele sale, rostite cu adâncă fervoare, la catedră sau pe amvon, au prins rădăcină în suflete, crescând în mulți slujitori ai Bisericii. Ne rugăm ca Domnul să-i dăruiască părintelui Păvăleanu ani luminoși, cu deplină sănătate, ca să trăiască bucuria de a vedea cum semințele așezate în sufletele învățăceilor săi se fac „pâine” pentru alții, iar nouă tuturor să ne dea puterea de a-i urma exemplul de preot și de profesor, care a știut să îmbine rigoarea teologică cu noblețea pedagogică.