Românii, sârbii şi bulgarii sunt fii ai Dunării; s-au legat de Dunăre, cum se leagă nou-născutul de apa din cristelniţă când se botează în numele Sfintei Treimi, și n-au mai plecat de lângă ea, de cele mai multe ori făcându-şi daruri durerile şi bucuriile, uneori chiar sfinţii.

Cu 800 de ani în urmă, la sudul Dunării, în vechea capitală a Bulgariei, Târnovo, se năştea o fetiţă. Părinţii ei s-au bucurat mult. Era frumoasă ca un îngeraş, sănătoasă şi vioaie, legată cu ini­mioara de dragostea lui Hristos prin Taina Sfântului Botez şi prin purtarea de grijă a mamei. Mama, mama şi iar mama... Împlinise doar 10 anişori Filofteia noastră când mama ei a plecat la Ceruri. Tatăl s-a recăsătorit şi noua mamă a copilei a urât-o dintru început pentru puritatea, faptele şi tăria credinţei ei: ba că mergea prea des la biserică, ba că-şi împărţea hăinuţele copiilor săraci şi orfani... Tatăl blând de altădată a început să se lase ispitit de satana; își certa și își bătea fetița tot mai des, o trăgea de codițe pentru a o îndepărta de la faptele cele bune: rugăciunea, fecioria şi milostenia. Fetița noastră nu se tulbura. Avea un suflet mare, atât de mare încât abia mai încăpea într-un trup așa plăpând. În acest suflet, buna ei mamă, care acum o privea din Cer, sădise atâta milă, încât fecioara de 12 anişori ajunsese deja mama săracilor, orfanilor, văduvelor şi bolnavilor din cetate.

Într-o zi pe la amiază, tatăl, orbit de răutate şi invidia mamei vitrege, a stat la pândă ca un ucigaş de sfinţi. Filofteia a ieşit pe poarta cetăţii. Era îmbrăcată într-o cămaşă lungă, albă, ţesută de buna ei mamă. Aerul curat se încălzise prea mult, arzând pământul. Florile torceau molcom a rugăciune, fetița a îngenuncheat, a dezvelit coşuleţul cu merinde şi a început să împartă copiilor flămânzi: ia şi tu, ia şi tu, să fie pentru sufletul mamei mele! Deodată pământul s-a cutremurat, parcă dintr-o cumplită beznă a istoriei a ieşit el, tatăl (nevrednic de acest grad). Copiii au fugit speriaţi, umplând orfelinatele tuturor timpurilor. Filofteia noastră a rămas dreaptă ca o sfântă lumânare. Tatăl a aruncat cu barda. Tă­iată la picior, în scurtă vreme, din cauza rănii, Fi­lofteia şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, iar smeritul ei trup s-a prăbuşit într-o cumplită încleștare cu pământul. Arhiepiscopul de Târnovo a ieșit cu tot poporul din cetate, cu lumânări aprinse în mâini, încercând să ridice trupul proslăvit. Doar când a fost pomenit numele Mănăstirii Curtea de Argeș, moaştele fecioarei Filofteia s-au făcut uşoare ca în­gerii şi au fost aşezate în raclă, spre închinare, ajun­gând astfel în ţara noastră. Ne întrebăm: de ce? Poate pentru că Dunărea este o Fecioară. Sau dacă Filofteia s-a născut chiar în zidurile mănăstirii Curtea de Argeş? „Manole, Manole, zidul rău mă strânge, trupuşoru-mi frânge, copilaşu-mi plânge”. Poate am uitat să ne iubim copiii, poate nu mai avem copii, poate n-am fost niciodată copii! Sau poate aşa vrea Dumnezeu, ca sfinţii să-şi aleagă neamul!

În fiecare zi de 7 decembrie, când sfântul care a avut milă de cele trei fecioare încă n-a plecat din lume, să ne amintim că la fetiţa Filofteia n-a venit Moş Nicolae. Motivul? N-aş vrea să-l divulg. Sun­tem, sau alţii vom fi, părinţi!

(Părintele Sever Negrescu, Prolog din proloage. Lecturi patristice dintr-un calendar uitat, Editura Doxologia, Iași, 2011, pp. 57-59)