Pastorala de Paști

E o înviere pentru noi, oamenii; pentru cei din orizontul satului și al cetății și al țării și al pământului. Noaptea Învierii nu cunoaște somn; ea e numai veghe, împlinire și așteptare, întru bucuria nemărginită a biruinței asupra morții.

Iubiții mei fii sufletești,

Hristos a înviat!

[ Adevărat, a înviat! ]

Se îngâna ziua cu noaptea când Maria Magdalena, probabil cu puțin înaintea celorlalte sfinte femei, a găsit piatra răsturnată de pe mormântul Domnului. Înspăimântată, mironosița alearga în cetate și le spune ucenicilor ce a văzut. Petru și Ioan se reped într-un suflet către grădină, urmați îndeaproape de aceeași Marie. Mai sprinten, Ioan ajunge întâiul, dar, tânar fiind, nu îndrăznește să intre în mormântul din peretele de piatră decât însoțit de Petru care, mai vârstnic, îl ajunge gâfâind. Cutremurătorul adevăr le stă în față: Domnul nu este acolo! În cugetul lor foarte omenesc, aceasta înseamnă că trupul Învățătorului a fost sustras de necunoscuți, pentru pricini de neînțeles. Cu această tulburare se întorc în cetate.

Maria ramâne și plânge. Plânge chiar și în fața îngerilor: „Au luat pe Domnul meu și nu știu unde l-au pus!” Plânge și în fața Celui care, în semiobscuritatea dimineții, i se pare a fi grădinarul: „Dacă tu l-ai luat, spune-mi unde l-ai pus și eu îl voi lua de acolo”. În clipa următoare Grădinarul o cheamă pe nume. Ea își recunoaște Învățătorul, viu și întreg, îi rostește numele, îi ascultă cuvintele, îi primește porunca și făgăduința. Ea e primul martor al Învierii.

De ce tocmai ea? De ce nu i S-a arătat Domnul mai întâi lui Petru, cel atât de înflăcărat în credințele și necredințele lui? De ce nu l-a preferat pe Ioan, cel mai iubit dintre ucenici, singurul care-L însoțise pe drumul Crucii? Iar dacă preferințele trebuiau să se îndrepte către o femeie, de ce nu i-a acordat acest privilegiu propriei Sale Maici, indiferent unde s-ar fi găsit ea în acel moment? De ce, neapărat, în socotința dumnezeiască a trebuit să fie Maria Magdalena?

Doctorul nu vine pentru cei sănătoși, spusese El, ci pentru cei bolnavi. Păstorul își parăsește turma în căutarea oii celei pierdute. Părintele tânjește după fiul rătăcitor și-i celebrează, cu brațele deschise, întoarcerea. Maria Magdalena e prototipul omului pentru care Domnul a venit în lume. Întâi și mai întâi pentru ea S-a întrupat, pentru ea a propovăduit, pentru ea a săvârșit minuni, pentru ea a suferit, pentru ea și-a vărsat sângele pe Cruce, pentru ea și pentru toată suflarea păcătoșilor lumii, asemenea ei căzuți și asemenea ei chemați. Nu, nu e vorba de un primat al credinței. Asemenea ucenicilor, și Maria se îndoise de perspectiva Învierii, și ea o primise ca pe o simplă metaforă, și ea gândise că trupul Domnului fusese strămutat în altă parte.

Dar dacă Petru și Ioan s-au întors îngândurați în cetate, Maria continua să-și caute Învățătorul. Ceva mai târziu, Iisus avea să i Se arate lui Saul, pe drumul Damascului, tocmai pentru că acesta Îl căuta, alerga după El. „Bateți și vi se va deschide, căutați, și veți afla”. Întru nădejdea deznădăjduitului, Maria vedea acum, poate mai mult decât oricând, superba dominantă a sufletului ei: iubirea. Din iubire pot izvorî cunoașterea și credința.

Dacă pe Maria Magdalena trebuie s-o vedem în păcăoasa care I-a uns Domnului picioarele în casa fariseului Simon și asupra căreia El a rostit parabola celor doi datornici, atunci iubirea ei e mai puternică și mai grăitoare chiar decât aceea a fiului rătăcitor. În logica parabolei, femeia iubește mult pentru că i s-a iertat mult; în deznodământul întâmplării, Domnul îi iartă mult pentru că mult L-a iubit. Să mai citim odată textul din Luca 7, 36–50 și ne vom convinge că iubirea e lucrătoare. Și dacă pe aceeași Marie trebuie s-o recunoaștem în Betania săvârșind, simbolic și anticipativ, ritualul de înmormântare a Domnului, prin aceeași emoționantă ungere cu mir, iubirea ei capătă dimensiuni cosmice. De moartea lui Iisus se întuneca soarele, de învierea Lui se bucură îngerii. Maria Magdalena e cea dintâi care-I gătește Domnului îngroparea, ea va fi și cea dintâi care să se pătrundă de bucuria Învierii. E suprema Bucurie, aceea care încununează Iubirea.

Iubiții mei fii sufletești,

Totuși, nu Maria Magdalena este primul martor al Învierii. Părintele Stăniloae spune – superb – ca Învierea a început în iad. De pe Cruce El se pogoarăa întru cele mai de jos ale adâncului și li se arată protopărinților Adam și Eva, pe care-i ridică împreună cu cei asemenea încătușați. Și pentru ei murise pe Cruce, și față de ei avea de împlinit o făgăduință. Singura imagine potrivită este aceea a pogorârii Lui la neamuri, izvorâtă din geniul iconografiei bizantine și atât de frumos rafinată în vechile noastre fresce și miniaturi. Nimeni nu L-a văzut pe Domnul înviind, dar multi sunt cei ce L-au vazut înviat.

Deasupra, în rai, mai aștepta un martor: tâlharul răstignit de-a dreapta lui Iisus. Nu mai avusese timp pentru îndreptare, dar în ultima clipă se răscumpărase prin simpla recunoaștere a vinovățiilor sale și a Nevinovatului de alături. Bucuria Învierii i se oferă și celui ce s-a trezit în ultima clipa din somnul – sau somnolența – cugetului.

Că Învierea „a început” în iad, e un fel de a spune, la măsura rostirii și priceperii noastre. Nu e vorba de momente succesive, ci de simultaneitatea prezenței lui Dumnezeu. În același timp, Iisus era „în mormânt, cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tâlharul și pe scaun împreună cu Tatăl și cu Duhul”, după cum spune o rugăciune de taină a Sfintei Liturghii, care rezumă simultaneitatea evenimentului Învierii ca întreg. Învierea nu e o mișcare în sine, ci un act operativ, un început perpetuu.

E adevărat că evenimentul pogorârii la iad nu se bucură de popularitate biblică, singurul său temei scripturistic fiind acela din întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru, dar acest temei, departe de a fi o dobândă a timpului, e contemporan cu Evangheliile. El face parte integrantă din doctrina noastră asupra Învierii, exprimând prima mișcare pe care a făcut-o Domnul îndată după moartea Sa pe cruce. Motivul pogorârii e foarte frecvent în imnografie. „Porțile iadului le-ai sfărâmat, Doamne”, exclamă o stihiră din vecernia glasului al patrulea, iar una din cântările Sfintelor Paști o spune mai pe larg: „Pogorâtu-te-ai întru cele mai de jos ale pământului și ai sfărâmat încuietorile cele veșnice care-i țineau pe cei legați, Hristoase”.

Iubiți credincioși,

Într-o frescă a bisericii mânăstirii Clocociov, Hristos este înfîțișat pogorât undeva în subteran – sub nivelul colinelor din preajmă , dar nu liniștit ca în scena Botezului, ci viguros, dinamic, biruitor, cu tălpile pe porțile de aramă ale iadului, sfărâmate. Din două morminte îi ridică de mână pe Adam și pe Eva, eliberați acum din lunga lor așteptare, în timp ce Ioan Botezătorul Îl arată – ca și odinioară „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” -, iar drepții Vechiului Testament, de-o parte și de alta, mântuiți și ei, îl contemplă. Dedesubt, diavolul zace legat în lanțuri, sub stăpânirea unui înger care – în cazul nostru – îl ține de coarne, ca un semn că Belzebut nu mai are nicio putere și că neputința lui e veselia celor eliberați. Scena e reprezentarea cea mai autentică a Învierii Domnului și o găsim nu numai în fresce, ci și în numeroase ferecături ale Evangheliei, pe coperta din față.

Erminiile recomandă, totuși, și o reprezentare mai directă a Învierii: Iisus Hristos deasupra mormântului puțin deschis, în haine albe, strălucitoare, binecuvintează cu dreapta și ține în stânga un steag cu cruce de aur, întru bucuria celor doi îngeri de alături și spre spaima ostașilor ce-L străjuiseră, căzuți cu fețele la pământ. E interesant să notăm că această reprezentare e cultivată mai ales de pictura bisericească mai nouă – din care nu lipsește suflul Occidentului , pe când cealaltă, a Pogorârii la iad, a prins rădăcini foarte puternice în arta bizantină.

Hristos nu numai că le dăruiește celor morți viața (lumina), ci, mai mult, le-o duce El Însuși, personal, prin actul pogorârii în iad, împlinindu-le așteptarea, în care ne regăsim și noi, cei de astăzi.

 

Iubiții mei fii sufletești,

După ce a fost văzut de Maria Magdalena, Domnul li S-a arătat, de mai multe ori, și ucenicilor Săi. La un moment dat le-a apărut Cineva la țărm și le-a poruncit să arunce mreaja și ei l-au ascultat și au prins mulțime mare de pești. Nimic nu S-a petrecut fulgerător, halucinant, totul s-a petrecut la lumina zilei, cu calm, gospodărește, atât de pe îndelete încât pescarii și-au luat timp chiar să-și numere vânatul și să observe că mreaja nu se rupsese de atâta belșug. În cele din urmă, poftiți să prânzească împreună, ucenicii se uitau la El și (ascultați bine!): „niciunul nu îndrăznea să-L întrebe: cine ești Tu?, știind că Domnul este”. Pagina extraordinară! Dacă Biblia nu ar fi opera Duhului Sfânt, atunci Evanghelistul Ioan ar trece drept cel mai mare scriitor al lumii.

Domnul înviază pe rând, ca un val de lumină purtat pe rotundul pământului, de douăsprezece ori triumfător la stele, din Ierusalim până-n Ierusalim. Un văzduh de clopote se stinge aici și un altul izbucnește dincolo, către apus, mereu pe urma soarelui, din prag în prag, pe rotund.

E o înviere pentru noi, oamenii; pentru cei din orizontul satului și al cetății și al țării și al pământului. Noaptea Învierii nu cunoaște somn; ea e numai veghe, împlinire și așteptare, întru bucuria nemărginită a biruinței asupra morții.

Fie ca această așteptare și bucurie să vă fie sporite de toate bunătățile lui Dumnezeu și să vă devină o necurmată înviere lăuntrică.

† B A R T O L O M E U

din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului,

Mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului

De la același autor

Ultimele din categorie