Postitul înseamnă renunțare. Orice tip de renunțare provoacă, inevitabil, sentimentul lipsei, al foamei. Sunt de aceea disponibile un șir de medicamente pentru a domoli această senzație de foame. Aici nu este însă vorba de această formă, sau, mai bine zis, formă degenerată de postire.

Senzația de foame care apare la orice formă de re­nunțare e, în mare măsură, de natură „psihologică” și nicidecum indiciu al unei lipse reale. Cine se observă cu atenție pe sine însuși și a ajuns pe deplin conștient de natura complexă a procesului de hrănire, acela va fi observat că în mâncat există un punct în care simțim în mod spontan că am mâncat „destul”, chiar și la o masă foarte moderată, Acest punct nu e identic cu saturarea, ci îl precedă. Sentimentul că „de fapt” am mai putea mânca ceva, rămâne. Tocmai aici trebuie să ne oprim, spune avva Macarie. Orice om echilibrat psihic și să­nătos se va opri în mod spontan din mâncat în acest punct și nu se va lăsa convins nici la insistențele celor­lalți să mănânce mai mult, nici chiar numai din pură politețe. Nu așa procedează cel atins de bulimie, mai ales că el mănâncă de obicei singur. Aproape îndată după acest punct conștient urmează dorința imperioasă de a mai lua o îmbucătură și încă una, chiar și fără vreo influență din afară. Simțim foarte clar că această îndopare e prea mult. Dar, în mod inex­plicabil, se ivește pe neașteptate o „foame de bivol” (= bulimie!) și, dacă îi cedăm, nu rămânem la o „îmbu­cătură”, ci acesteia îi urmează o a doua masă completă, sau, în cazul cel mai grav, temuta overeating, chiar și când stomacul este dat peste cap.

„Monahul lacom la mâncare, e supusul pântecelui, iar cel care îl biruie îi cere tributul zilnic”.

Overeating este o îndopare în exces cu mâncare fără sens și fără scop. Aceasta desigur e o formă patologică ex­tremă și destul de răspândită de gastrimargie, de care numai în Germania suferă peste 200.000 de oameni. Într-o formă „mai blândă” ea este însă atotprezentă, pentru că în societatea noastră de consum rafturile arhipline ale supermarketurilor etc. sunt etalate exclusiv ca să-l facă pe „consumator” să cumpere și să consume mult mai mult decât are nevoie de fapt.

Acest pas mic și aproape neobservat de la măsura lui „ajunge” la lipsa de măsură a lui „mai vreau” e punctul nevralgic al nebuniei/ lăcomiei pântecelui. Cine rămâne ferm pe poziție își va întări cu timpul puterea voinței – pentru că despre ea este vorba – până acolo încât nu va mai cădea pradă niciunei dorințe. Vai însă celui care cedează!

(Ieroschimonahul Gabriel Bunge, Gastrimargia sau nebunia pântecelui – știința și învățătura Părinților pustiei despre mâncat și postit plecând de la scrierile avvei Evagrie Ponticul, traducere pr. Ioan Moga, Editura Deisis, Sibiu, 2014, pp. 106-110)