Patriarhul Ecumenic Bartolomeu: „Visul de peste un veac al poporului român a devenit realitate”
Visul de peste un veac, dorința pe care a nutrit-o poporul român ortodox, a devenit azi realitate splendidă și concretă, spre slava lui Dumnezeu.
Preafericirea voastră, iubiți frați,
„Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu”.
Visul de peste un veac, înalta aspirație pe care a nutrit-o, îndeobște, întregul popor român binecredincios, arzătoarea năzuință a regilor de odinioară, Carol I și Ferdinand, a președinților recenți ai țării, precum și a tuturor Întâistătătorilor Bisericii Române din această perioadă, a devenit astăzi realitate palpabilă, concretă și splendidă, spre slava Domnului Dumnezeu-Atotțiitorul, Izbăvitorul sufletelor și a trupurilor noastre!
De altfel, nenumărate dificultăți insurmontabile, care s-au întrețesut cu zbuciumul furtunos al istoriei și cu multe alte evenimente primejdioase prin care a trecut Neamul Românesc, în secolul al XX-lea, de curând apus, nu au permis să se împlinească mai devreme această sfântă făgăduință și acest legământ sfânt făcut lui Dumnezeu.
Este adevărat că, în cursul anumitor etape ale strădaniilor neobosite depuse pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului, s-a creat impresia că ridicarea acesteia este imposibilă.
Știm bine că vrăjmașul mântuirii noastre se gândește cu vicleșug la biruințele pe care Biserica și fiii ei credincioși le obțin împotriva lui, în sfinte locașuri de închinare, prin comuniunea euharistică la Sfânta Liturghie, prin celelalte Sfinte Taine ale reînnoirii și creșterii duhovnicești, ale tămăduirii credincioșilor, prin propovăduirea Evangheliei și prin pogorârea și lucrarea Dumnezeiescului Har.
De aceea, el, vrăjmașul, nu numai că îi povățuiește și îi călăuzește pe cei care lucrează împotriva noastră cu uneltele sale, așa cum, din nenorocire s-a întâmplat, cu decenii în urmă și aici, în România, cu Sfintele Mănăstiri Mihai Vodă și Văcărești, și cu alte biserici de enorie, dar întotdeauna pune multe piedici și creează multe dificultăți și obstacole în calea ridicării de noi lăcașuri ale Domnului.
Și, desigur, nici în cazul de față nu și-a schimbat tactica. Dar, frățiile voastre, ați avut credință statornică și nezdruncinată în atotputernicia și împreună – lucrarea lui Dumnezeu. Ați avut fierbinte dragoste față de El și de Biserica Lui! Ați avut nădejde tare că preaputernica dreaptă a Celui Preaînalt avea să vină, negreșit, în ajutorul strădaniilor sfinte la care nu ați renunțat.
Astfel, ceea ce cândva părea omenește cu neputință, din pricina obstacolelor ridicate de cel viclean, în cele din urmă s-a dovedit a fi cu putință și s-a realizat.
În felul acesta, astăzi putem să aducem slujirea noastră cuvântătoare și să înălțăm lui Dumnezeu rugăciuni de mulțumire și recunoștință, atât din partea poporului român, cât și a noastră, a tuturor, sub cupolele mărețe ale acestei preafrumoase și monumentale realizări a arhitecturii bisericești.
Se spune că acel împărat și teolog de odinioară, Justinian cel Mare, atunci când, după încheierea lucrărilor de construcție, a intrat în Catedrala Sfânta Sofia, catedrala fără pereche, ridicată de el în Constantinopol, ar fi exclamat: „Te-am învins, Solomoane!”. Tot așa și Preafericirea Voastră, Preafericite Frate Patriarh Daniel, puteți să spuneți astăzi: „Am învins toate greutățile venite de la cel rău și, iată, Doamne Iisuse Hristoase, Izbăvitorul Neamului Românesc, Ție îți aducem acest locaș de închinare, vrednic de Tine și preastrălucit!”
Marele nostru înaintaș (pe tronul patriarhal ecumenic), Sfântul Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul, spunea: „Moise a făcut locaș sfânt, Cortul adunării, aici pe pământ, care era chip al celor cerești. Și toți au adus ceea ce li se poruncise sau din proprie inițiativă: unii aur, alții argint, alții pietre, iar unele femei au adus pânză de vison toarsă frumos, altele vison roșu țesut meșteșugit, alții porfiră, alții piei de berbec, fiecare bărbat și femeie a adus ce a avut. Toți au contribuit! Nici unul nu a rămas fără să–și aducă darul, chiar dacă se număra printre cei mai săraci.”[1]
Astăzi, aducându-ne aminte de aceste cuvinte, vă vedem cu ochii cugetului, cler și popor, ierarhie și Guvern, Stat Român, cetățeni în funcții de conducere și cetățeni de rând, vă vedem pe toți, cu mic, cu mare, copii și vârstnici, oameni de seamă și oameni mai puțini cunoscuți în lume, meșteșugari și oameni de știință, muncitori și artiști, români din București, din cele mai îndepărtate colțuri ale țării și din diaspora românească din toată lumea; vă vedem cum veniți să vă aduceți contribuția cu mulțumire, nu cu mâna tremurândă, ci cu bucurie și pătrunși la inimă, fiecare după posibilități și cu voie bună, așa încât obstacolele să fie date la o parte, ca să se asigure sumele de bani necesare – deloc neglijabile – cu care să se procure materialele de construcție și de finisare, sfintele vase liturgice, icoanele, mobilierul și ornamentele.
Pe toți vă vedem în cuget cum dați o mână de ajutor ca să se împlinească, cu lucrarea lui Dumnezeu, făgăduința – legământ făcută de Neamul Românesc și să se încheie, să se înzestreze și să se împodobească cât mai frumos Catedrala de frunte a patriei dumneavoastră, astfel încât aceasta să fie pe măsura valorilor spirituale mărețe ale Ortodoxiei și ale tradiției istorice naționale a românilor.
Veșnică va fi lauda nu numai pentru cei care se află în linia întâi a ostenitorilor sârguincioși, în frunte cu energicul și neobositul Patriarh Daniel, dar și pentru toți cei care, în diverse chipuri, de pe orice treaptă și oricât de puțin ajută, cu rugăciunea, cu contribuțiile bănești sau eforturile personale și prin muncă la construirea și terminarea lucrărilor.
De altfel, Domnul nostru Iisus Hristos a lăudat mult pe văduva care a dăruit cei doi bănuți. Pentru toți se va auzi, în fiecare zi, la sfintele slujbe care se vor săvârși, „fericită pomenirea ctitorilor acestei sfinte biserici!” Cu multă căldură, pentru ei, se va înălța la ceruri rugăciunea „Sfințește, Doamne, pe cei care iubesc frumusețea casei Tale!”.
Dregătorului care L-a întrebat astăzi pe Hristos ce se cere să facă pentru a moșteni viața veșnică, Domnul i-a arătat că trebuie să păzească poruncile lui Dumnezeu, cunoscute din Decalogul dat de către Cuvântul neîntrupat, lui Moise, pe Muntele Sinai. Iar când acela a spus că le-a păzit încă din tinerețe, Domnul i-a arătat o cale care le întrece pe toate, calea renunțării complete la siguranța dată în lumea aceasta de situația materială, avere sau orice altceva de acest fel.
Totodată, l-a învățat că această cale se continuă și se desăvârșește prin dedicarea totală sau prin consacrarea trăirii vieții în Hristos. Pentru acel dregător iudeu anonim bogăția a constituit un adevărat obstacol când a fost vorba să ia hotărârea de a face ascultare față de Hristos. Bogăția i-a fost idol care l-a împiedicat să-și închine viața singurului Dumnezeu adevărat.
Renunțarea la idolii de orice fel, fie aceștia religioși, ideologici, materiali sau pseudo – spirituali, constituie întotdeauna o problema foarte grea! Nesoluționată cum trebuie, aceasta îndepărtează posibilitatea de a dobândi mântuirea, chiar dacă, eventual, suntem animați de intenții bune.
Zdrobirea idolilor, care adesea pare să fie cu neputință, devine cu putință numai în Hristos și prin Hristos: „Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu!” El a zdrobit din temelii pe idolii falsului iluminism, ai secularizării, ai idealismului, ai materialismului și ai ateismului pasiv individual sau militant de stat, cândva singur stăpânitor în țara dumneavoastră, care, tradițional, din străbuni, este o țară creștin ortodoxă.
Dumnezeu a izbăvit România de acești idoli, așa cum a eliberat națiunea română și a așezat-o în istorie ca stat independent. Nu putem ști pentru câți oameni idolul care îi împiedică să trăiască deplin viața în Hristos este bogăția, egoismul, hedonismul, iubirea de slavă deșartă, superstiția sau altceva. Ceea ce se cere imperios este să dispară idolii din viața noastră și noi înșine să ne facem Biserică vie a adevăratului Dumnezeu.
Iar aceasta se poate realiza numai în atmosfera cu miros de bună mireasmă duhovnicească a slujirii cuvântătoare bisericești, prin lupta necurmată pentru transformarea existențială prin pocăință, prin asceză și prin cultivarea sfintelor virtuți evanghelice.
Zi de zi, fiecare credincios va fi chemat la lupta cea bună de glasul frumos răsunător al clopotelor Catedralei Mântuirii Neamului.
La slujba de sfințire a clopotelor, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a făcut următoarea remarcă foarte reușită: „Glasul clopotelor este glasul Domnului, Care ne cheamă să ne adunăm la sânul dragostei Sale și să ne rugăm. Rostul lor este să ne țină în starea de priveghere.”
Iubiții mei,
Dincolo de biserica zidită, fiecare credincios, în sine, și toți credincioșii laolaltă sunt Biserică vie. După învățătura Sfântului Apostol Pavel, cel de Dumnezeu înțelepțit, noi suntem Templul sfânt al lui Dumnezeu, aşezat pe temelie de nezdruncinat, pe Însuși Hristos.[2]
Lucrul bine plăcut lui Dumnezeu este sfințirea Catedralei, cu hramul Dumnezeieștii Înălțări a Mântuitorului! Inspirată a fost decizia ca, în această Catedrală, să se cinstească și hramul Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi chemat, care este sfântul ocrotitor, atât al Patriarhiei Ecumenice, cât și al Bisericii Române.
De aceea, suntem chemați să lucrăm împreună pentru zidirea, săvârșirea și sfințirea Bisericii vii, duhovnicești.
În continuarea cuvintelor pe care ni le-a adresat mai sus, Sfântul Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul accentuează următoarele: „Așa și noi să ajutăm la cinstitul cort dumnezeiesc al Bisericii, pe care Domnul – nu omul! – l-a întemeiat și care se zidește cu feluritele frumuseți ale virtuților! Să ajutăm toți, deopotrivă, unul cu puțin, altul cu mai mult, ca să fie săvârșită, să se facă locaș al lui Hristos și biserică sfântă. Așa să ne zidim unii pe alții în unire ca să fim trup bine alcătuit și bine închegat prin lucrarea măiestrită a Duhului Sfânt!”[3].
Așadar, frați și fii iubiți, „fiecare să ia seama cum zidește”[4], cu ce materiale! Să zidim cu credință tare, pocăință, nevoințe duhovnicești, virtuți, fapte bune, bine plăcute lui Dumnezeu.
Și, pe lângă acestea, să răsune în auzul nostru, în fiecare clipă, îndemnul de la cântarea slujbei de sfințire a bisericii, pe care să-l aplicăm în viață: „Înnoiți-văspre sfințire, fraților, lepădând omul cel vechi! Umblați întru înnoirea vieții, ținând în frâu tot ceea ce aduce moartea!… Așa se înnoiește omul spre sfințire, așa se aduce cinstire zilei sfințirii bisericii! Amin!
Note:
[1] Cuvântul al XIX – lea, Către Iulian Apostatul, Thessaloniki 1977, EPE 5, p.404 – 406.
[2] 1 Corinteni, 3, 11 și 16 – 17.
[3] Cuvântul al XIX – lea, Către Iulian Apostatul, Thessaloniki 1977, EPE 5, p. 406.
[4] 1 Corinteni, 3, 10.
(*** Cuvântul Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, rostit în cadrul primei Sfinte Liturghii din Catedrala Națională - 25 noiembrie 2018)
Sursa: basilica.ro
Centenarul Marii Uniri fără Catedrala Mântuirii Neamului ar fi fost ca o Liturghie fără Proscomidie
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro