Minunea vindecării slăbănogului din Capernaum este relatată de sinoptici, astfel: Matei 9, 1-8; Marcu 2, 1-12 și Luca 5, 17-26. Sfinții Evangheliști Marcu și Luca expun episodul imediat după momentul vindecării unui lepros, deci înaintea intrării Mântuitorului în ținutul Gherghesenilor, pe când Sfântul Evanghelist Matei relatează minunea după momentul izgonirii Mântuitorului din acel ținut.
Capernaumul era numit „cetatea Sa“ (Matei 4, 13; Marcu 2, 1). Fără îndoială că slăbănogul Îi era cunoscut Mântuitorului; un paralitic, însă un altul decât cel de la scăldătoarea Vitezda, despre care face vorbire doar Sfântul Evanghelist Ioan (5, 5). Spre deosebire de paraliticul de la Vitezda, bolnav de 38 ani și lipsit de orice fel de ajutor, cel din Capernaum este înconjurat de dragostea și afecțiunea a patru concetățeni. Nu era singur în lupta lui cu suferința; patru îl slujeau, purtându-l pe umerii lor. Pe paraliticul de la Vitezda, Hristos l-a vindecat în funcție de voința lui: „voiești să te faci sănătos?“ (Ioan 5, 6); pe cel din Capernaum, Hristos l-a vindecat pentru credința celor patru care îl purtau. Credința lor a fost remediul slăbănogului.
Cauza slăbănogirii
Referatul surprinde lămurit momentul: „Văzând credința lor, Hristos i-a spus slăbănogului: „Fiule! Iertate îți sunt păcatele tale!“ (Matei 9, 2). Este primul om iertat din lume. Sigur, puterea de a ierta a preluat-o Biserica de la Întemeietorul ei prin Apostoli (Ioan 20, 23). Pentru Dumnezeu, cei patru erau transparenți; le-a putut vedea credința. Credința celor patru în puterea dumnezeiască a lui Iisus reiese și din modul lor insistent de a ajunge în casa din Capernaum în care Mântuitorul își rostea predica. Nu era pentru prima dată când Iisus vindeca pe fondul credinței altora. Așa a vindecat pe fiul sutașului din Capernaum (Matei 8, 5-3); pe fiica lui Iair (Matei 9, 18); pe fiica femeii cananeence și pe mulți lunatici, surzi și muți (Matei 9, 32; 15, 30; 17, 14-18). Sigur, Mântuitorul a mai vindecat pe mulți și din milă (Matei 8, 26). Dar acesta este un alt subiect.
Sfinții Evangheliști Marcu (2, 4) și Luca (5, 19) spun că cei patru, negăsind loc pe unde să-l introducă înăuntru, din pricina mulțimii venite din toate satele Galileii, Iudeii și Ierusalimului, s-au suit pe acoperișul casei în care se afla Iisus de câteva zile și, desfăcând acoperișul, l-au lăsat cu patul în mijlocul casei, înaintea lui Iisus.
Ne este cunoscut faptul că, la evrei, casele aveau o parte a acoperișului rabatabilă și erau prevăzute cu o scară exterioară cu un parapet protector din cărămidă. De obicei, pe acoperișul casei, când aveau oaspeți, evreii montau corturi în care se putea dormi sau de multe ori puneau la uscat bumbac, in ș.a. Cât privește patul slăbănogului, exegeții spun că era un pat format dintr-un schelet metalic, extensibil, cu o plasă pe care se punea o saltea subțire.
Cauza slăbănogirii erau păcatele: „Îndrăznește, fiule! Iertate îți sunt păcatele tale“ (Matei 9, 4) i-a spus Mântuitorul, întrerupându-Și pentru puțin timp cuvântul. Hristos, iertându-i păcatele, l-a vindecat mai întâi sufletește, iar apoi l-a vindecat și trupește. Simțindu-l timorat, Mântuitorul i s-a adresat ca un părinte: „Îndrăznește, fiule!“ Prin acest mod de adresare, Hristos l-a asigurat pe paralitic că nici prezența lui și nici insistențele celor patru care îi purtau patul nu au fost supărătoare. Maniera de adresare a Mântuitorului − „îndrăznește, fiule!“ − a fost ca un balsam pe sufletul lui.
Între boală și păcat există o legătură cauzală
Deși nu era zi de sâmbătă, ceea ce a atras atenția a fost faptul că Mântuitorul i-a spus paraliticului: „Iertate îți sunt păcatele tale!“ Știut este faptul că între boală și păcat există o legătură cauzală – ca de la cauză la efect. În accepțiunea cărturarilor, slăbănogirea ar fi putut fi vindecată de orice om cu viață sfântă, însă iertarea păcatelor era o prerogativă exclusivă a lui Dumnezeu. Or, cărturarii, auzindu-L pe Iisus, spunându-i slăbănogului: „Iertate îți sunt păcatele tale“, s-au revoltat, strigând întrebător: „Acesta hulește! Cine poate să ierte păcatele, fără numai Dumnezeu?“ (Marcu 2, 7). Hula împotriva lui Dumnezeu atrăgea după sine − după reglementările Legii − chiar uciderea cu pietre (Levitic 24, 15; Deuteronom 18, 20). Aveau astfel temei legal ca ei să se considere în măsură să-L răzbune pe Dumnezeu.
Dincolo de această atitudine ostilă, manifestă, Hristos − Fiul lui Dumnezeu − i-a întrebat: „Pentru ce cugetați rele în inimile voastre?“ (Matei 9, 4). Le-a cunoscut gândurile. Era Dumnezeu! Întrebarea se dorea a fi un mijloc prin care să li se reveleze dumnezeirea Sa. Voia ca prin întrebarea pusă − în marea Sa iubire de oameni − să-i încredințeze de adevărul că în fapt cunoașterea inimii cuiva este o însușire exclusivă a lui Dumnezeu (II Paralipomena 6, 30; Psalmul 7, 10; I Regi 16, 7). Voia să le dea o dovadă de netăgăduit a dumnezeirii Sale: „Cine poate cunoaște gândurile omului decât numai Dumnezeu? (Marcu 2, 7). Hristos l-a văzut pe Natanael sub smochin mai înainte ca acesta să fie adus la El (Ioan 1, 48). Dar oare au înțeles ei ceva? Nicidecum, ci li s-a părut că Hristos hulește. De aceea, El i-a întrebat iarăși: „Ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te și umblă?“ (Matei, 9, 5). Nu au răspuns nimic. Hristos și-a continuat expozeul, zicând: „Ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ți patul și mergi la casa ta“ (Matei 9, 6). Cum adică, un paralitic „să-și ia patul și să meargă la casa sa?“ Da, iertarea păcatelor s-a consumat în chip nevăzut, dar s-a vizualizat manifest: „Și, sculându-se slăbănogul, și luându-și patul, s-a dus la casa sa“ (Marcu 2, 12).
„Luptă și curăță partea dinlăuntru a paharului care spurcă pe om“
Minunea nu a fost o iluzie, ci o realitate constatată atât de adversarii lui Iisus, care erau mulți, nu puțini, cum spun Sfinții Evangheliști, cât și de rudele celui vindecat, ei fiind cei mai autorizați cunoscători ai suferinței lui. Mărturii vii. Mulțimile, văzând cele întâmplate, s-au înspăimântat; probabil și de teama de a nu fi pedepsiți pentru gândurile lor ascunse. Când Mântuitorul a spus: „luptă și curăță partea dinlăuntru a paharului care spurcă pe om“ (Matei 15, 19), se referea tocmai la gândurile necurate care spurcă sufletul omului. Într-o altă conjuctură, a spus: „Urâciunea pustiirii stă în locul cel sfânt“ (Matei 24, 15). Adică, gândurile rele stau în minte – locul cel sfânt. Deci, mulțimile impresionate de cele văzute și întâmplate: „au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere“ (Matei 9, 8). Au irupt în cuvinte de slavă aduse lui Dumnezeu, nicidecum lui Hristos, despre care, în îngustimea minții lor, continuau să creadă că este doar un om înzestrat cu puteri supranaturale, nu însă și Dumnezeu. Dată fiind această incapacitate a lor de a pricepe, este lesne de înțeles de ce le-a fost ușor cărturarilor și fariseilor să caute, în numele Legii, oportunitatea condamnării lui Iisus. Acesta era și motivul monitorizării Lui.
Slăbănogul, care era purtat odinioară de cei patru binefăcători, după întâlnirea cu Hristos, s-a întors acasă sănătos, pe picioarele lui, mărturisind împreună cu cei prezenți puterea dumnezeiască a Binefăcătorului său.
Mântuitorul Iisus Hristos le-a arătat și de această dată cărturarilor și fariseilor că precum are puterea de a ierta păcatele, tot așa are putere și de a vindeca în mod minunat „orice boală și orice neputință în popor“. Faptul că El a intervenit în viața paraliticului, vindecându-l sufletește și trupește, demonstrează, contrar vrerii inamicilor declarați ai Săi − de atunci, dar și din toate timpurile − că El este nu doar un om cu puteri miraculoase, ci Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat. El este Dumnezeu.
„Pentru ce cugetați rele în inimile voastre?“ O întrebare cu răsunet peste veacuri. O întrebare care ar trebui să ne sfredelească întreaga noastră existență! (*Intertitlurile aparțin redacției)