„Aici e suferință, multă suferință”. Acesta e răspunsul preotului, al medicilor și al îngrijitorilor Spitalului Clinic de Psihiatrie Socola-Iași privitor la  îngrijirea și la situația bolnavilor internați în acest loc. Pentru părintele spitalului, protosinghelul Iustin Neagu, suferința este și cea care i-a definit viața. „Încă de mic copil, eu am fost într-o permanentă suferință, un copil fără copilărie, însă în sensul bun al cuvântului. Eram mulți copii în casă, iar de la vârsta de 9 ani a trebuit să muncim alături de părinți. Pentru mine acest lucru a reprezentat o permanentă antrenare în conștiința publică, față de părinți și de societate”, îmi mărturisește slujitorul bisericii din incinta Spitalului Socola.

Suferința, rugăciunea și munca l-au însoțit apoi pe părintele Iustin în întrega activitate. Călugărit în anul 1979, a refuzat o carieră academică în Elveția, unde a făcut doctoratul, pentru a fi preot de caritate la mai multe spitale ieșene, printre care Spitalul Clinic de Urgență pentru copii „Sfânta Maria”, Maternitatea „Cuza-Vodă”, Spitalul de Ftizologie Pașcanu, iar din anul 1995 s-a stabilit la Biserica „Schimbarea la Față” a Spitalului Socola, ctitorie a lui Alexandru Lăpușneanu, pe care, găsind-o într-o stare deplorabilă, a renovat-o și a pictat-o. „Nicăieri, nici într-un spital și la nici o boală nu este necesară prezența preotului, a rugăciunilor, a Sfântului Maslu, ca într-un spital de psihiatrie, fiindcă boala psihică este o boală a sufletului. Această boală apare atunci când slăbește voința, iar conștiința adoarme. Voința este coloana vertebrală a sufletului ce are ca măduvă conștiința. Voința, dacă e sănătoasă și virtuoasă, este ca un ac barometric care reglează simfonia relației dintre rațiune și sentiment și produce un suflet echilibrat. Un bolnav mintal este acela care a rupt legătura dintre rațiune și sentiment, iar toate celelalte sisteme ale corpului au de suferit. Se produce o rupere,o anarhie, o dereglare a interacțiunii sistemelor, care nu mai sunt în ordine. Iar toată lupta este între ordine și dezordine. Desigur, boala psihică are şi alte cauze, somatice. Raiul este ordinea, iadul este dezordinea. Schizofrenia și boala psihică sunt un început al iadului, pe care Biserica le mângâie și încearcă să le aducă la normalitate, iar ceea ce restaurează Domnul în cadrul lucrărilor divine este total refăcut, nu parțial. Ceea ce repară Dumnezeu este nou în totalitate, fără repercusiuni. În plus, prezența mea aici pregătește cadrele medicale din punct de vedere spiritual, religios și în ceea ce privește atașamenul față de bolnavi”, îmi spune părintele.

„Ajutorul lui Dumnezeu se simte”

„Mai mult ca la alte specialități, la noi este o nebuloasă, pentru că ființa, creierul și sufletul bolnavilor sunt ca o cutie neagră, la care nu avem acces decât după lungi meditații și convorbiri pe care le avem cu ei. Părintele Iustin este duhovnicul meu și al familiei mele. Ca medic psihiatru ai nevoie de Dumnezeu pentru a ști ce să-i spui unui pacient care poate să-și ia viața sau poate să ia viața altuia. Legătura cu Dumnezeu și speranța că Dumnezeu îl va ajuta există la fiecare om, chiar și la cei ce sunt la regimuri supravegheate, cu afecțiuni majore, cu schizofrenie, cu epilepsie. Spun acest lucru pentru că niciodată nu am vazut un bolnav aici în spital care atunci când vine părintele să nu se închine, să nu îngenuncheze, să nu sărute crucea. Fiecare om care se naște primește lumina Duhului Sfânt la Botez și nu întâmplător fiecare se uită spre lumină. Partea nevăzută a lucrurilor, ajutorul lui Dumnezeu, nu iese tot timpul în evidență, dar se simte. Prin rugăciunile pe care părintele Iustin le face pentru bolnavi, ne ajută indirect și pe noi medicii. Faptul că biserica este tot timpul plină de bolnavi, arată totodată că ei se simt bine acolo”, îmi zice Lăcrămioara Fărcășel, medic psihiatru la Spitalul Socola.

În biserică, dau peste Iuliana Anghel, cea care supravegheaza biserica. „La început când am venit aici, îmi era foarte greu. Bolnavii țipau în timpul slujbei, nu prea aveam liniște. Acum însă simt aici un loc sfânt, deosebit, cu o putere pe care nu pot să o explic. Eu pe părintele Iustin îl văd ca pe un făcător de minuni. Și nu exagerez. Am văzut bolnavi care au venit în stări grave și au plecat sănătoși. Bolnavii, când îl văd pe părinte, se așează în genunchi, îl trag să-l atingă, să-l apropie, îi sărută mîinile, ca unui binefăcător. Și chiar este un binefăcător. Tot timpul pregătește pachete pentru bolnavi, îi mai pune la masă la trapeză. Eu îl cunosc de 25 de ani și datorită lui am ajuns eu aici. Sunt necazuri grele aici, nici nu pot să-mi închipui ce aude părintele în scaunul de spovedanie. Și nu numai aici, ci și la Spitalul de la Șipote, unde este mai mare durere și unde tot timpul părintele duce pachete. Datorită lui, și medicii au început să vină la biserică. E ca un magnet, iar odată ce te apropii de el, îl simți, nici nu trebuie să-ți vorbească. Și eu am fost bolnavă, am avut o semipareză și mi-am revenit prin rugăciunea părintelui, care la vremea aceea slujea la Catedrala Mitropolitană”, mi se destănuie Iuliana.

Tot datorită Iulianei, aveam să aflu cum a reușit părintele Iustin să renoveze biserica și să construiască o clopotniță deosebit de frumoasă: „într-o zi părintele era cam trist, întrucât avea neapărată nevoie de o 1000 de lei pentru nu știu ce materiale și nu avea de unde îi lua. La un moment dat, intră în biserică un domn cu un ziar în mână, pe care l-a lăsat în altar. Părintele, crezând că e un pomelnic în el, a luat ziarul în mână, iar în momentul acela au căzut din el exact 1000 lei. Văzând aceasta, părintele a fugit în curte și reușind să-l prindă din urmă pe acel domn, nu a reușit să obțină de la el decât următorele cuvinte: «Mă cheamă Gheorghe, restul știe Domnul». Când am auzit că părintele vrea să mai facă o biserică la Șipote, mi-am zis că o începe pentru a o termina alții, știind cât de greu i-a fost în cei șaptesprezece ani cât a durat renovarea bisericii de aici. Dar uite că vara aceasta e sfințire la Șipote. Ce să zic, pe lângă lacrimile rugăciunilor, părintele lucrează de multe ori cot la cot cu muncitorii”, încheie Iuliana.

Câte o lacrimă pentru fiecare bolnav

„Ce faci, Gheorghe?”. „Amărât. Deunăzi l-am bătut pe Dănuț. Vorbea urât”, vine răspunsul lui Gheorghe, care poartă la subsoară o mătură veche. Nebărbierit, cu ochelari mari, închiși la culoare, îmbrăcat cu câteva rânduri de haine ponosite, Gheorghe vorbește repede și de-abia îl înțelegi. Părintele îl dojenește: „n-ai voie să-l bați, el e bolnav. Dacă îl bați, înseamnă că nici tu nu ești sănătos la minte. Uite, îți dau niște bani, dar să nu-l mai bați, bine?” Mai târziu aveam să ne întâlnim și cu Dănuț în curtea spitalului. Mic și îndesat, cu o căciulă mare trasă pe ochi, cu fața desfigurată de boală, Dănuț striga cu o voce stridentă și precipitată, gesticulând și mergând înainte și înapoi. De apostrofările lui Dănuț nu scapă nici părintele: „Tu o să ajungi mai rău ca mine. Dă-mi niște bani până pe paișpe. Eu am avut servici deștept. Dar pe mata nu vezi cum te-o bătut Dumnezeu și te-o albit?”, turuie Dănuț cu vocea ridicată. Părintele zâmbește: „Așa este Dănuț, așa este”.

Printre strigătele, râsetele și gemetele de la pavilionul I Bărbați se aude o voce înceată, temătoare: „Părinte, veniți și până la mine?”. „Da, sigur, spuneți-mi unde e patul dumneavoastră”, vine și răspunsul părintelui. Valerică ne face semn să-l urmăm. Înalt, drept, îmbrăcat în pijamale, cu ochii mari, privind țintă spre un punct fix, Valerică se deplasează greu, cu pași mici, târâindu-și picioarele, ajutat de un mergător. Așezat pe marginea patului și acoperindu-și capul cu capătul epitrahilului părintelui, ascultă rugăciunea, repetând unele cuvinte și ținându-și mâna în dreptul inimii. Rugăciunea se termină. „Știti, părinte, eu cred în Dumnezeu, sunt cuminte, dar diavolul și-a băgat coada. Soția m-a părăsit, a plecat în Italia.”, se destănuie Valerică, cu vocea stinsă, tristă, sacadată, în timp ce sărută crucea din mâna părintelui. „Cred, cred. Dumnezeu însă e mare, are El grijă. Te aștept la biserică, bine?”, răspunde părintele, încercând să-și stăpânească lacrimile.

La două-trei paturi de Valerică, bătrânul Andrei așteaptă să primească ultima împărtășanie. Familia lui l-a rugat pe părintele Iustin să treacă pe la el. Andrei nu poate vorbi. Cu fața în sus, cu gura întredeschisă, respirând greu și gemând din când în când, fără ca măcar să-ți dai seama dacă este conștient sau nu. „E grav tare?”, se interesează părintele de un infirmier și fără să aștepte răspunsul se îndreaptă spre patul bătrânului, căruia îi ia fața în mâini și și-o apropie de a lui, privindu-l drept în ochi: „domnu' Andrei, sunt eu părintele. Poți înghiți? Vreau să te împărtășesc. Vrei să te împărtășești? Vrei?” Andrei pare că înțelege, iar părintele începe rugăciunea pentru cuminecare. „Vă rog, veniți să mă ajutați să-i țin capul drept”. Un infirmier sare în ajutor imediat, iar Andrei primește Sfintele Taine. Părintele vorbește continuu: „uite, bravo domnu' Andrei. Stai să-ți dau și puțin vin ca să înghiți tot. Bravo! Să-ți fie de bine. Mă bucur că te-am putut împărtăși”.

În mirosul de vin proaspăt ce inundă salonul, Andrei parcă prinde nițică vlagă și încearcă cu tot dinadinsul să spună ceva, fără a reuși însă. Tot ce poate sunt niște noi gemete de neînțeles. „Știu, știu, domnu' Andrei, stai liniștit. Cu plăcere. Nora ta Maria m-a rugat să te împărtășesc. Cu plăcere”, repetă părintele, întorcându-și capul spre o bătrânică de vizavi care-l striga de câteva zeci de secunde. Alexandrina, cu un fes alb împletit care-i acoperă capul, cu bărbia ascuțită și cu nasul puțin turtit, își începe povestea: „știți părinte, eu sunt fată de preot. Sunt din Cernăuți, iar tatăl meu din Sadova. Tatăl meu a slujit la Sfântul Spiridon. Și bunelul tot preot, în Sadova...” După ce-i citește o rugăciune, părintele mă întreabă: „Vezi câtă cinste și omenie se citește în privirea ei?”. Mă uit în ochii Alexandrinei albaștri ca cerul unei dimineți însorite de vară și într-adevăr, emană blândețe și bunătate. Dar parcă ochii înlăcrimați ai părintelui Iustin exprimă ceva și mai deosebit..

Pronia dumnezeiască a făcut ca Biserica „Schimbarea la Față” de la Socola să-și îndeplinească peste secole de existență, adevărata menire: aceea de a schimba fețele bolnavilor schimonosite de suferință și fețele medicilor, mereu îngrijorați și înconjurați de suferință. Cine ajunge în curtea Spitalului Socola, nu poate să nu exclame: „Ce trist ar fi locul acesta, dacă nu ar exista biserica!”