„Poveștile lor de viață te cutremură dacă le asculți”

Traiul lor e greu. Mănâncă ce au, dorm pe unde apucă. Sunt vreo 60 de oameni care frecventează Biserica Curelari de ani de zile, fiind cumva în vecinătatea ei. De vreo patru ani, sâmbăta ei se adună aici pentru a servi o masă caldă, oferită cu dragoste, iar în fiecare joi, părintele paroh Vasile Manole se întâlnește cu dânșii la cateheze, unde exersează cu toții comuniunea. Unii dintre ei participă cu regularitate și la slujbele bisericii, se spovedesc și se împărtășesc.

„Atunci când mai stăm de vorbă despre povestea lor de viață, ei îmi spun acestea: ‹‹ nu ne lipsește atât de mult mâncarea și faptul că n-avem unde sta, ci ne-a lipsit dintotdeauna sentimentul iubirii. N-am fost iubiți. N-am simțit niciodată iubirea. Tot timpul am fost alungați și bătuți››. Acestea sunt cuvintele lor, fără nicio înfrumusețare. Unii îi judecă ca fiind răi. Dar ei nu sunt răi, ci înrăiți de postura în care au ajuns. Poveștile lor te cutremură dacă le asculți”, mărturisește părintele paroh Vasile Manole, îndrumătorul lor.  

„De vrei să-L vestești pe Dumnezeu unui flămând, ia și-o pâine cu tine”

Sunt dintre ei care au avut o casă și au pierdut-o. Majoritatea însă n-au avut niciodată o casă, au stat tot timpul ba pe la cămin, ba pe stradă, ba într-o mașină sau într-o magazie, ba într-un beci.

„Am dorit să-i strâng împreună, să-i călăuzesc un pic, atât cât pot eu La început a fost destul de greu să devin părinte pentru ei. Eram revoltat pentru că făceau foarte multă gălăgie în biserică, la slujbe. Intrau, vorbeau. Îi dădeam afară, îi forțam verbal să facă liniște, dar cu atât mai înrăiți deveneau. Mi-am revenit citind Sfânta Scriptură. Sfântul Apostol Iacob spune așa: credința fără fapte este moartă. Dacă vrei să te duci să-L vestești pe Dumnezeu unui flămând, ia și-o pâine cu tine. Degeaba îi spui cuvântul lui Dumnezeu, dacă nu-i dai întâi cele trebuincioase trupului. Nu-i spune: mâncați, încălziți-vă, mergeți în pace, fără să-i dai nimic. Am constatat astfel că eu nu pot să cer nimic de la ei (să cer liniște, disciplină, cumințenie), dacă nu le ofer ceva în schimb, în primul rând o dragoste părintească și ceea ce le lipsea lor cel mai mult: mâncarea caldă, oferită undeva la o masă curată,  cu o față de masă albă, cu tacâmuri,  cu farfurii, și oferită cu dragoste, de creștini care să vorbească cu ei, nu ca la un câine, așa cum obișnuim să mai aruncăm câte un colț de pâine. Atitudinea pe care o ai atunci când dăruiești ceva face mai mult decât darul pe care îl oferi”, spune părintele Vasile Manole.

„În perioada Crăciunului, Hristos este Cel care îi scoate din anonimat”

În preajma sărbătorii Nașterii Domnului, atitudinea lor se schimbă. Au aflat că în parohie tinerii se strâng pentru repetiții de colinde și și-au arătat dorința să cânte și ei. Astfel, cu o lună, două înainte de Crăciun, de la căminele „Mangeron” și „C. A. Rossetti”, și de pe stradă, vin aproape toți. Așa s-a născut grupul de cântăreți al persoanelor fără adăpost. De patru ani se strâng ad hoc copii, tineri, bătrâni.

„Își doresc mult să-și făurească amintiri despre un cămin pe care nu l-au avut niciodată, intrând într-un mediu familial. Iar motivul principal pentru care ei colindă cu toată inima, cu toată ființa lor nu e atât faptul că primesc câte ceva, ci mai ales pentru comuniunea care se realizează între ei și că suntem împreună, suntem și noi în mijlocul lor, eu, preoteasa, tinerii de la noi de la biserică, îi coordonăm, îi ajutăm la cântat și astfel ei ies din anonimatul și banalitatea vieții lor.

În perioada Crăciunului, Hristos este Cel care îi scoate din anonimat și ajung să cânte mitropolitului, să-i cunoască o mie de oameni deodată, preoții orașului, primarul etc.; lucrul acesta îi încântă foarte mult. De altfel, pe noi toți ne scoate din banalitatea vieții noastre și din anonimat Hristos. Fiecare dorim să fim cunoscuți și valorizați. Dorim să adăugăm valoare ființei noastre. Dar valoarea nu ne-o dăm noi înșine, ci ne-o dă Hristos”, subliniază părintele Vasile Manole.

„Îmi doresc să-mi dea Dumnezeu puterea de a munci”

Doamna Virginica mă invită să mă așez lângă dânsa. O întreb cum a fost la concert. Îmi răspunde că s-a simțit foarte bine, fiindcă a ieșit frumos. O tânără de lângă ea întărește: „Ați văzut că noi coboram și oamenii aplaudau de nu se mai opreau?”

Dacă ar fi să le trasmiteți ceva oamenilor, ce le-ați spune?, o întreb.„Le-aș spune să vină la biserică, să se întoarcă la Dumnezeu toți, adică să fie mai buni. Dumnezeu a spus și ne-a învățat să ne iubim unii pe alții.” Ce vă doriți cel mai mult? - Cel mai mult îmi doresc liniște, pace și să-mi dea Dumnezeu puterea de a munci, să-mi găsesc un loc de muncă, asta îmi doresc eu foarte mult”, spune doamna Virginica.

În vecinătatea dânsei e Cătălin Stănescu, un membru mai vechi al corului bisericii Curelari, de pe vremea când era paroh părintele Viorel. Îmi mărturisește cu o voce tremurândă că a fost foarte emoționat duminică, atunci când a cântat în fața a o mie de oameni și a oficialităților bisericești. „Vă dați seama, atâția oameni! Nu era pentru prima dată când urcam pe o scenă, dar niciodată nu mai văzusem atâția oameni. Dar după ce am început să cântăm, au trecut și emoțiile, au trecut toate”.

Ce vă doriți cel mai mult de la viață? „Sănătate, putere de muncă – aceastea mi le doresc de la viață -  și să fiu permanent lângă familie. Să am unde să stau, să nu mai stau în adăposturile de noapte. Am familia mea, dar nu pot fi cu ei fiindcă nu am un serviciu asigurat. Le doresc tuturor oamenilor un An Nou fericit și, indiferent dacă sunt săraci sau bogați, să aibă sănătate și fericire și tot ce le dorește Dumnezeu”, îmi răspunde domnul Cătălin.

„Sus, în cer, cu dor de Frate, sus în cer, / El ți-a pregătit palate”

I-am lăsat să-și continuie repetițiile, cu părintele în mijlocul lor. Mai au de colindat câțiva creștini. Din curte se aud versurile oarecum dojenitoare: Ia auzi ce vânt subțire, subțirel, / Bate rău printre cămile, subțirel./Iar tu, om cu mintea-naltă, stai cu inima de piatră/ N-ai tu oare un colț de vatră pentru El? Plânge Pruncul ca o mierlă, plâns nespus/ Că în iesle nimeni pernă nu I-a pus. / Iar în casa ta frumoasă, te-ai culcat și nici nu-ți pasă,/ Nu vrei tu să-L iei în casă pe Iisus?

Sus, în cer, cu dor de Frate, sus în cer, / El ți-a pregătit palate, sus în cer,/ Iar tu inimă amară, cum de-L poți lăsa afară,/ Ca de dor și frig să moară Pui stingher? Peste marea cea de plângeri, auzi tu/ Auzi coruri, ce de îngeri, auzi tu!/ Omule cu ușa strâmtă, oare nu te înspăimântă/ Că tot cerul stă și cântă și tu nu? Vin-o clipă să ne-asculți și să vezi cât sunt de mulți/ Cei ce duc colindul sfânt, și-aduc Cerul pe pământ.

Cine vestește că Domnul S-a născut, pândește la geamul Raiului

Mulți oameni caută încă un loc pentru adăpost şi o bucată de pâine, dar mai abitir, o fărâmă de iubire. Și de vrem să ieșim în întâmpinarea lor, să ținem cont de cuvintele Sfântul Ioan Evanghelistul, care spune: „Fiii mei, să nu iu­bim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu ade­vă­rul” și astfelajutând „pe cei cu duhul umilit şi îmbrăţişând pe cei cu inima frântă”, vom simți cu adevărat ce înseamnă Nașterea în Hristos.

Așa cum frumos spunea cineva, de fiecare dată când, prin colind, vestim că Domnul S-a născut, pândim la geamul Raiului. Ele, persoanele fără adăpost, prin colinda lor împărtășită altora, și-au găsit adăpost curat, trainic și primitor în inimile celor care i-au ascultat, i-au primit și îi primesc cu dragoste părintească. Iar urarea lor către toți aceasta e: Sus mai sus v-am înălțat,/ Ce-am știut, noi v-am cântat./ Să rămâneți sănătoși/ Sănătoși și bucuroși. / C-am ajuns ziua cea sfântă/ Când colindele se cântă. Sărbătoarea lui Hristos/ Să vă fie de folos!