Dacă am privit spre Apostoli prin ochii literaților, aș îndrăzni și o privire a lor prin ochii câtorva filosofi. E un exercițiu de limpezire a unor gânduri, dar și de identificare a unor limite. Pentru mine, student fiind, primul care mi-a dovedit cât de dificilă este uneori analiza filosofică asupra Sfinților a fost Emil Cioran. Cioran a scris relativ puțin despre Sfântul Petru, dar foarte mult despre Sfântul Pavel, pe care îl considera una dintre figurile decisive ale istoriei spirituale a omenirii. Una dintre ideile sale cele mai cunoscute este că: „Fără Pavel, creștinismul ar fi rămas o sectă iudaică obscură.” Pentru Cioran, Iisus este evenimentul originar, însă Pavel este cel care transformă experiența lui Hristos într-o religie universală. El îl vede pe Pavel ca pe un geniu al propagării și al construcției doctrinare a creștinismului. Despre cei doi apostoli, Cioran sugerează implicit o opoziție. Petru reprezintă credința simplă, directă, omenească, a martorului. Pavel reprezintă inteligența teologică, sistemul, universalizarea mesajului. În spiritul său paradoxal, Cioran admira și critica simultan pe Pavel. Îl admira pentru forța lui extraordinară, dar îl și acuza că a introdus în creștinism dimensiunea dogmatică și istorică care avea să transforme mesajul lui Iisus într-o instituție. În Lacrimi și sfinți și în caietele sale franceze, apare frecvent ideea că: „Pavel este adevăratul fondator al creștinismului.” Nu în sens teologic, ci în sens istoric și cultural. Pentru Cioran, Petru nu ar fi putut realiza această expansiune. El vede rolul său drept cel al apostolului-martor, în timp ce Pavel este apostolul-constructor al unei civilizații religioase. Sunt însă pagini în Lacrimi și sfinți, Îndreptar pătimaș sau Caiete unde formulările sunt mult mai tăioase și provocatoare. 

Mai mulți filosofi au comentat aspecte desprinse din iconologia generală dedicată Apostolilor Petru și Pavel, fie ca personaje istorice, fie ca figuri fundamentale pentru dezvoltarea creștinismului. Interpretările lor diferă mult, de la admirație la critică. În studenție, rareori după perioada aceea, am citit cu nesaț pe Friedrich Nietzsche (1844–1900). Din fișele „tinereții” rețin pentru cititorul de azi că Nietzsche l-a criticat puternic pe Pavel. În lucrări precum Antichristul și Genealogia moralei, el susține că Pavel a transformat mesajul simplu și practic al lui Iisus într-o religie a credinței și vinovăției. Despre Pavel am reținut ideea că îl considera adevăratul fondator al creștinismului istoric. Despre Petru chiar dacă vorbește mai puțin îl vede ca reprezentant al primilor discipoli care erau mai apropiați de mesajul original al lui Iisus. Pentru Nietzsche, Pavel este figura care a schimbat radical direcția creștinismului.

M-am vindecat de verbul lui citind cuminte la Søren Kierkegaard (1813–1855). Kierkegaard îl admiră profund pe Pavel. Îl vede ca pe un model al credinței autentice și al curajului spiritual. Citează frecvent epistolele pauline, mai ales despre credință, har și relația personală cu Dumnezeu. Petru apare mai rar în textele și ideile sale dar este apreciat pentru sinceritatea și umanitatea sa, inclusiv pentru slăbiciunile sale. Anul III de facultate m-a apropiat – pentru că  mă lipisem de D. D Roșca și G. Vâlsan ca filosofi ai pedagogiei – de G.W.F. Hegel (1770–1831).  Hegel îl consideră pe Pavel una dintre figurile decisive ale istoriei universale. El socotește că  ar fi universalizat mesajul creștin, depășind limitele iudaismului. În filosofia istoriei pe care o propune, vă sigur, teribil de interesantă, Pavel contribuie la afirmarea libertății spirituale a individului. Petru reprezintă mai degrabă continuitatea cu tradiția iudaică a Bisericii primare.

O revelare a unui nou orizont de interpretare mi s-a părut Alain Badiou (n. 1937) – autorul minunii de carte Eloge de l’Amour – filosof contemporan francez, autorul cărții Saint Paul: La fondation de l'universalisme (1997).  Îl propune pe Pavel nu ca teolog, ci ca un gânditor dinamic al universalului. Vede în Apostol  un model pentru modul în care un „eveniment” transformă radical existența și comunitatea umană. Pentru Badiou, Pavel este una dintre cele mai importante figuri intelectuale ale Occidentului. El spune că Pavel nu este un simplu lider religios, ci un gânditor revoluționar care a pus bazele primului concept autentic de universalism din istorie. Filosoful se concentrează pe mecanismul prin care ideile lui Pavel sfărâmă barierele etnice, culturale și sociale Badiou folosește Învierea nu ca dogmă religioasă, ci ca un „eveniment” care rupe ordinea lumii și creează o nouă realitate. Badiou crede că Pavel descrie un nou tip de subiect: individul care își dedică viața și acțiunile unui adevăr universal, rămânând fidel acestuia în ciuda presiunilor sociale și extrage o lecție profund seculară din scrierile pauline. Pavel respinge atât legea iudaică (identitară), cât și înțelepciunea greacă (culturală), afirmând un adevăr valabil pentru oricine, indiferent de origine. Această analiză transformă figura lui Pavel într-o metaforă politică și filosofică pentru modul în care un adevăr nou și radical se poate răspândi în lume, anulând diviziunile dintre oameni. 

O altă voce a filosofiei civice de-a dreptul, Hannah Arendt (1906–1975),  discută ocazional despre Pavel în contextul originilor conceptului de persoană și al universalismului creștin. Remarcă importanța ideii pauline că diferențele sociale și etnice pot fi depășite într-o comunitate spirituală. Un aport ceva mai important aduce filosoful Karl Jaspers (1883–1969).  Acesta îi consideră pe Petru și Pavel figuri istorice care au contribuit decisiv la formarea conștiinței religioase occidentale. Pavel este văzut ca un mare interpret al experienței lui Hristos. Petru simbolizează continuitatea și autoritatea comunității apostolice.  Pentru vremea din urmă am redescoperit scrierile senine ale Simonei Weil (1909–1943). Din fișa mea de lectură sintetizez cu bucurie o concluzie simplă: deși nu a scris sistematic despre Petru și Pavel, Weil apreciază anumite teme pauline, precum harul și renunțarea la sine, dar păstrează și o atitudine critică față de unele aspecte ale instituționalizării creștinismului.

Poate că mai important pentru cititori este ideea că mulți filosofi și istorici ai ideilor au văzut în cei doi Apostoli două tendințe complementare. Petru este tradiția și continuitatea, mărturia directă din primul cerc al Mântuitorului, martorul și coordonatorul comunității apostolice din Ierusalim și reprezintă real o autoritate pastorală a vremii dintâi a Bisericii. Pavel este, mai degrabă, omul-metaforă al universalismului și expansiunii, un excelent interpret teologic al Mântuitorului, un profil unic de misionar între neamuri dar și o autoritate doctrinară și intelectuală. De aceea, în reflecția filosofică modernă, Pavel a atras de obicei mai multă atenție decât Petru, deoarece scrierile sale conțin idei despre libertate, lege, credință, identitate și universalitate care pot fi analizate filosofic. Petru este mai des studiat în teologie și istorie ecleziastică decât în filosofia propriu-zisă. Top of Form

În ce privește istoriografia celor doi Apostoli Petru și Pavel, există două categorii importante de surse: sursele creștine timpurii și istoricii antici necreștini. Niciun istoric contemporan lor nu a scris biografii complete despre ei, dar mai mulți autori importanți îi menționează. Am mai scris în săptămânile acestea că cele mai vechi surse creștine pe care le avem sunt foarte interesante. Scrisorile lui Pavel, redactate aproximativ între anii 50–60 d.Hr., reprezintă cele mai vechi documente creștine păstrate. Din ele aflăm că Pavel l-a cunoscut pe Petru („Chefa”) la Ierusalim. Existau uneori tensiuni între ei privind relația dintre creștini și Legea mozaică. Pavel îl consideră pe Petru unul dintre liderii principali ai Bisericii. În Galateni 1–2, Pavel descrie întâlnirile sale cu Petru și celebrul incident de la Antiohia. Luca (Faptele Apostolilor, cca. 80–90 d.Hr.) prezintă rolul central al lui Petru în comunitatea creștină din Ierusalim, convertirea și misiunile lui Pavel și răspândirea creștinismului de la Ierusalim până la Roma. Istoricii consideră Faptele Apostolilor o sursă esențială, dar redactată și cu scop teologic, nu doar istoric.

Am amintit și în alte „episoade” despre  Părinții apostolici.  Clement Romanul (cca. 95 d.Hr.) în Epistola către Corinteni, Clement vorbește despre Petru și Pavel ca exemple de credință și martiriu. Este una dintre cele mai vechi mărturii externe care sugerează că amândoi au suferit și au murit pentru credință la Roma. Lui se adaugă Ignatie al Antiohiei (cca. 110 d.Hr.) care îi menționează cu mare respect, considerându-i autorități fundamentale ale Bisericii.

În ce privește istoricii și autorii romani, amintesc pe Tacitus (cca. 56–120) care în Analele (XV, 44), descrie persecuția creștinilor de către Nero după incendiul Romei din anul 64. Nu îi numește direct pe Petru și Pavel, dar relatarea este importantă deoarece confirmă existența creștinilor la Roma și persecuția sub Nero, în timpul căreia tradiția creștină spune că Petru și Pavel au fost executați. Lui adaug paginile din Suetonius (cca. 69–122) care menționează tulburările provocate de adepții lui „Chrestus” și măsurile luate împotriva creștinilor. Referința este discutată între istorici, dar poate avea legătură indirectă cu răspândirea creștinismului. Lor aș adăuga pe istoricul evreu Iosif Flavius (cca. 37–100) o voce cu totul specială în istoriografia timpului de început al creștinismului. Nu îi menționează direct pe Petru și Pavel în operele păstrate. Totuși el vorbește despre Iacov, „fratele lui Isus” și ne oferă  descrierea în context istoric despre Iudeea secolului I, mediul în care au activat Petru și Pavel. Primul istoric mai consistent în descrierea Bisericii de început este Eusebiu din Cezareea (cca. 260–339). Este numit adesea „părintele istoriei bisericești”. În Istoria bisericească adună tradiții și documente mai vechi, afirmă că Petru a fost răstignit la Roma în timpul lui Nero și că Pavel a fost decapitat tot la Roma. Eusebiu scrie la aproape 250 de ani după evenimente, dar citează surse mai vechi astăzi pierdute.

Ultimii ani m-au apropiat mai mult de istoricii moderni. Cum văd ei iconologia celor doi Apostoli e greu de rezumat. Totuși, există un consens larg că Petru a fost o persoană istorică reală și unul dintre liderii mișcării lui Iisus și că Pavel din Tars este una dintre cele mai bine documentate figuri ale Antichității timpurii, datorită propriilor sale scrieri.Ambii au avut un rol decisiv în răspândirea creștinismului. Este foarte probabil că au murit în timpul persecuției lui Nero, la Roma. În schimb, detaliile exacte despre modul morții lui Petru, anul exact al execuției, întâlnirile dintre ei ori unele episoade miraculoase sunt privite cu grade diferite de certitudine, în funcție de sursa folosită.

Aș îndrăzni să prelungesc un pic editorialul zilei. Poate că vă întrebați cine sunt istoricii moderni cei mai aplecați către cunoașterea celor doi Apostoli. Fără a fi istoric recitesc și citesc cu plăcere dar și îndârjire câteva nume.Bottom of FormBottom of Form Reținem că studiul istoric modern al Apostolilor Petru și Pavel îmbină critica textelor biblice cu arheologia și istoria Imperiului Roman. Cercetătorii contemporani analizează activitatea lor dincolo de tradițiile religioase, concentrându-se pe tensiunile teologice dintre ei și pe contextul socio-politic al primului secol. Printre cei mai importanți istorici și academicieni moderni care au scris lucrări de referință despre Petru și Pavel se numără câțiva pe care am reușit să-I cunosc ceva mai amănunțit.  Primul, E. P. Sanders, este unul dintre cei mai influenți istorici ai Noului Testament, cunoscut pentru volumul de referință Paul: The Apostol’s Life, Letters and Thought. El a revoluționat cercetarea paulină lansând curentul „noua Perspectivă asupra lui Pavel”, care reanalizează relația apostolului cu iudaismul din al doilea Templu. Aici se adaugă Paula Fredriksen, istoric reputat, specializat în creștinismul timpuriu. Ea este autoarea unei lucrări cu titlul Paul: The Pagans' Apostle. Ea analizează misiunea lui Pavel strict în interiorul lumii păgâne și a contextului iudaic originar, demitizând ideea că Pavel ar fi vrut să creeze o religie complet separată de iudaism.  Un alt nume este James Tabor. Istoric și profesor cunoscut pentru volumul Paul and Jesus: How the Apostle Transformed Christianity. Tabor oferă o perspectivă critică asupra modului în care viziunile mistice ale lui Pavel au redefinit mesajul inițial al lui Iisus.

În ce privește figura lui Petru (Simon Petru) cel dintâi care mi-a oferit o serie de reflecții istorice din perspectiva realismului este Bart D. Ehrman.  Istoric și critic textual de renume mondial, autor al analizei metodologice Saint Peter: Quest for the Historical Apostle Peter. Ehrman trece prin filtrul istoric dovezile textuale despre viața lui Petru, analizând critic autenticitatea epistolelor sale și realitatea martiriului său la Roma. Un istoric german, Martin Hengel  se vădește a fi fundamental pentru studiul creștinismului timpuriu. În cartea sa Saint Peter: The Underestimated Apostle, el argumentează rolul teologic masiv pe care Petru l-a avut ca punte între viziunea strict iudaică a lui Iacob și cea deschisă către neamuri a lui Pavel. Cei mai de preț, însă, mi se par istoricii care au analizat relația și conflictele dintre cei doi. Primul, în ordinea lecturii mele personale, este Gerd Lüdemann care a analizat în detaliu opoziția directă dintre Petru și Pavel (cum ar fi celebrul incident din Antiohia descris în Galateni 2). Lucrarea sa Paul: The Founder of Christianity explorează aceste fracturi timpurii din comunitatea veacului apostolic. Un al doilea, ca lectură, nu ca importanță, este L. Michael White.  Profesor de istorie a creștinismului și autor al volumului From Jesus to Christianity. White descrie parcursul celor doi apostoli în contextul urban al Imperiului Roman și analizează eșecurile politice și de negociere din spatele întâlnirilor lor. Ultimul care își dedică energia studierii celor doi Apostoli este Richard Pervo un istoric cunoscut pentru comentariile sale radicale asupra cărții Faptele Apostolilor (Acts: A Commentary). El demonstrează că textul din Fapte încearcă din punct de vedere literar și teologic să netezească și să ascundă conflictele majore care au existat în realitate între Petru și Pavel.

Dincolo de aceste repere, cred că studierea vieții celor doi Apostoli presupune un proces de formare continuă. Personal, marile bucurii au venit din parcurgerea unor pagini minunate de arheologie biblică ori, pur și simplu, parcurgând parte din drumurile lor misionare. Impresionanți și smeriți deopotrivă. Cugetători și lucrători pastorali în segmente sociale astăzi imposibil de diagnosticat în tensiunea vremii de atunci. Cred că orice lectură în ce-i privește bucură cerul din inima noastră. Bucurați-vă, dar, de minunații Prieteni Apostoli!