Sunt zile în care omul nici măcar nu mai știe de ce este trist. Nu i s-a întâmplat nimic spectaculos, nu s-a prăbușit lumea în jurul lui și, cu toate acestea, se ridică dimineața din pat cu o piatră în suflet. O duce cu el la serviciu, o aduce acasă, stă cu ea la masă, adoarme cu ea. Vorbește cu oamenii, răspunde la telefon, poate chiar zâmbește, dar undeva, într-un colț al inimii, rămâne o oboseală pe care nimeni nu o vede. Este tristețea aceea fără zgomot. Tristețea cotidiană. Și poate că una dintre cele mai grele cruci ale omului de astăzi este tocmai aceasta: să pară că este bine atunci când sufletul lui abia mai poate.

În marile dureri, oamenii se adună în jurul nostru. Vin rudele, prietenii, cunoscuții. Dar există și dureri pentru care nu vine nimeni. Cine să vină pentru faptul că ai obosit? Cine să-ți aducă o floare pentru că nu mai găsești bucurie în lucrurile care altădată te bucurau? Cine să observe că omul care îi încurajează pe toți are și el nevoie să fie încurajat? Și tocmai aici se ridică înaintea noastră Crucea lui Hristos. Nu ca o explicație simplistă a durerii și nici ca o laudă adusă suferinței. Creștinismul nu spune că durerea este bună în ea însăși. Hristos nu S-a bucurat de lacrimile oamenilor. La mormântul lui Lazăr, văzând-o pe Maria plângând, „Iisus a lăcrimat” (Ioan 11, 35). Ce Dumnezeu avem! Un Dumnezeu Care știe să plângă împreună cu omul. Dar Evanghelia nu se termină cu plânsul lui Iisus. După lacrimă urmează porunca: „Lazăre, vino afară!” (Ioan 11, 43). Iată Evanghelia în câteva cuvinte: Dumnezeu plânge cu omul, dar nu-l lasă în mormânt. Și aici începe taina Crucii.

Crucea nu ne spune că nu vom suferi. Ne spune că suferința nu mai este un loc în care Dumnezeu lipsește. De când Fiul lui Dumnezeu a urcat pe Golgota, nu mai există durere omenească în care să putem spune: „Dumnezeu n-a fost niciodată aici”. A fost. Și încă este. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață să vedem în Cruce tocmai această răsturnare a logicii lumii: ceea ce părea rușine devine slavă, ceea ce părea înfrângere devine biruință, iar ceea ce părea capătul tuturor lucrurilor devine începutul mântuirii. De aceea Crucea nu este punctul final. După Cruce, de fapt concomitent cu ea,  vine Învierea. Creștinul poate privi Crucea și, chiar printre lacrimi, poate zâmbi. Nu pentru că nu-l doare, ci pentru că știe Cine este pe Cruce și știe ce urmează după Cruce. Noi ne-am dori uneori un Dumnezeu care să rezolve repede lucrurile. Doamne, am necazul acesta – rezolvă-l. Doamne, copilul meu are o problemă – rezolv-o. Doamne, nu mai merge căsnicia – repar-o. Doamne, sunt nedreptățit – fă dreptate. Doamne, mi-e frică – ia-mi frica. Doamne, nu mai pot – schimbă totul. Numai că Dumnezeu nu este un distribuitor ceresc de soluții instantanee. Am mai spus-o. acum voi mai zice o dată: Nu, nu poți să inviți un magician la deschiderea școlii ori la sfințirea unui spital. Unde nu e Cruce nu este început de Înviere!

Domnul Hristos uneori schimbă împrejurările. Alteori ne schimbă pe noi în mijlocul lor. Sfântul Apostol Pavel vorbește despre acel „ghimpe în trup” și mărturisește că de trei ori L-a rugat pe Dumnezeu să-l îndepărteze. Iar răspunsul a fost: „Îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune” (II Corinteni 12, 9). Ce răspuns greu! Pavel cere să-i fie luată povara, iar Dumnezeu îi dă puterea de a o purta. Noi spunem: „Doamne, scoate Crucea din viața mea!”. Scoate rana din trupul meu cu rana Ta.  Iar Dumnezeu răspunde uneori: „Nu încă. Dar nu o vei purta singur.” Și aceasta schimbă totul. Sfântul Isaac Sirul ne învață că drumul către Dumnezeu nu este străin de încercări și că apropierea de Dumnezeu nu se măsoară prin absența necazurilor. Încercarea poate deveni loc al cunoașterii propriei neputințe și, tocmai prin aceasta, al descoperirii milei dumnezeiești. Noi vrem adesea să fim puternici înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu ne așteaptă adevărați. Poate că una dintre cele mai sincere rugăciuni nu este: „Doamne, sunt tare!” Ci: „Doamne, nu mai pot singur.” Și exact de acolo poate începe harul. Hristos nu ne-a promis o viață fără Cruce. Spune limpede: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24).

Observați delicatețea: „Dacă voiește cineva...”. Dumnezeu nu forțează. Dumnezeu cheamă. Iubirea adevărată nu obligă. Dar apoi spune: „să-și ia crucea”. Nu crucea vecinului. Nu crucea soțului. Nu crucea soției. Nu crucea colegului. Crucea sa. Noi, însă, devenim repede specialiști în crucile altora. Știm exact cum ar trebui să trăiască vecinul, cum ar trebui să-și crească alții copiii, ce ar trebui să facă soțul, soția, preotul, profesorul, colegul. Pentru ceilalți avem răspunsuri. Cu propria inimă ne descurcăm ceva mai greu. Crucea ne aduce înapoi în propria inimă și ne întreabă: Tu cum iubești? Nu câtă dreptate ai. Nu câte argumente ai. Nu de câte ori ai demonstrat că celălalt a greșit. Ci, simplu:  câtă iubire a mai rămas în tine după toate câte ți s-au întâmplat? Pentru că una dintre cele mai mari biruințe ale Crucii este să treci prin durere fără să devii rău. Priviți-l pe Iosif din Vechiul Testament. Frații lui îl urăsc, îl aruncă într-o groapă și îl vând. Ajunge rob în Egipt. Este acuzat pe nedrept și aruncat în închisoare. Câte motive avea să devină amar! Câte motive avea să spună: „După câte mi-au făcut oamenii, nu mai iubesc pe nimeni!” Dar când frații ajung înaintea lui și viața lor depinde de omul pe care îl vânduseră, Iosif nu transformă puterea în răzbunare. Plânge. Îi îmbrățișează. Îi iartă. Și spune: „Voi ați gândit asupra mea rău, dar Dumnezeu a gândit spre bine” (Facerea 50, 20). Iosif nu spune că răul fraților săi a fost bun. Răul rămâne rău. Dar Dumnezeu poate lua chiar și răul făcut de oameni și poate deschide prin el un drum către viață. Aceasta este deja taina Crucii. Pe Golgota, oamenii fac răul. Dumnezeu scoate din el mântuirea. Oamenii bat cu nemernicia împlinirii unui ritual funcționăresc cuie. Dumnezeu răspunde cu iertare. Oamenii spun: „Răstignește-L!” Hristos spune: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca 23, 34). Răul intră în „zona” Hristos dar știm că  din Hristos nu mai iese rău. Intră ură și iese iubire. Intră batjocură și iese iertare. Intră moarte și iese viață. Aici înțelegem de ce Părinții Bisericii au văzut în Cruce nu numai instrumentul Pătimirii, ci semnul biruinței. Sfântul Ioan Gură de Aur proclamă în vestitul său cuvânt pascal biruința lui Hristos asupra morții: moartea L-a primit pe Hristos și s-a întâlnit cu Dumnezeu; a primit trup și s-a întâlnit cu Cel pe Care nu-L putea ține.

Aceasta este logica Paștilor. Moartea credea că primește o victimă. A primit Viața. Mormântul credea că închide un om. A primit pe Dumnezeu. Iadul credea că a câștigat. Și tocmai atunci a început înfrângerea lui. De aceea Crucea este deja, în taină, un zâmbet de Înviere. Și aceasta trebuie să devină și chemarea noastră: nu să fim oameni cărora nu li se întâmplă nimic rău, ci oameni în care răul nu reușește să se înmulțească. Cineva te rănește. Tu poți răni mai departe. Și răul continuă. Cineva te vorbește de rău. Tu îl vorbești de rău pe altul. Și răul continuă. Cineva te umilește. Ajungi acasă și îi umilești pe cei mai slabi decât tine. Și răul continuă. Crucea spune: „Oprește-l aici.” Lasă răul să moară în tine. Nu omul. Răul. Aceasta este o formă profundă a răstignirii creștine. Și poate tocmai aici se leagă de unul dintre cele mai puternice cuvinte duhovnicești ale Sfântului Siluan Athonitul: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui.” Nu este o invitație la disperare. Dimpotrivă. Este chemarea de a vedea adevărul propriei căderi fără să încetăm să credem în mila lui Dumnezeu. Să vezi cât de jos poți cădea și totuși să nu spui: „Dumnezeu nu mă mai poate ridica.” Să vezi întunericul, dar să nu-l transformi în dumnezeul tău. Să vezi rana, dar să nu spui că rana este tot ce ești. Să vezi păcatul, dar să nu spui că păcatul este mai mare decât Hristos. Această experiență a Sfântului Siluan a fost aprofundată de Sfântul Sofronie Saharov: omul coboară în adevărul propriei neputințe, dar nu rămâne închis acolo, pentru că întâlnirea cu Hristos transformă chiar și această coborâre într-un drum către smerenie și nădejde.

Ce înseamnă aceasta pentru noi? Că poți spune: „Da, am greșit.” Fără să adaugi: „Deci viața mea s-a terminat.” Poți spune: „Da, am căzut.” Dar și: „Hristos mă poate ridica.” Poți spune: „Da, sunt slab.” Dar și: „Harul lui Dumnezeu este mai mare decât slăbiciunea mea.” Aici începe biruirea tristeții. Pentru că uneori tristețea noastră nu vine numai din ceea ce ne-au făcut alții, ci din ceea ce nu ne putem ierta noi înșine. Și atunci trebuie să-l privim pe Petru. În curtea arhiereului, Petru se leapădă de trei ori de Hristos. Apoi cântă cocoșul, iar el „ieșind afară, a plâns cu amar” (Matei 26, 75). Am putea spune: S-a terminat. Cum să mai fie apostol? Cum să mai vorbească el despre credință? Dar Dumnezeu nu scrie finalul lui Petru acolo unde noi am fi pus punct. După Înviere, pe malul Mării Tiberiadei, Hristos îl întreabă de trei ori: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești?” (Ioan 21). Nu-l zdrobește cu trecutul. Nu-i spune: „Cum ai putut să-Mi faci una ca asta?” Îl întreabă: „Mă iubești?” Pentru fiecare lepădare, Hristos deschide o poartă către iubire. Aceasta este Învierea unei inimi. Sfântul Isaac Sirul merge atât de departe în vestirea milei încât ne cheamă la o inimă milostivă, o inimă care arde de compasiune pentru întreaga făptură. Omul care a cunoscut mila lui Dumnezeu nu mai poate privi cu aceeași asprime căderea aproapelui. De ce? Pentru că știe cât a fost el însuși iertat. De aceea, omul cu adevărat duhovnicesc nu devine mai crud. Devine mai milostiv. Nu devine specialist în condamnarea păcătoșilor. Devine specialist în plânsul pentru ei. Nu spune: „Bine că eu nu sunt ca el.” Ci: „Doamne, ridică-l și pe el, așa cum m-ai ridicat pe mine.”

Priviți și tâlharul de pe Cruce. Un om aflat la capătul vieții. Nu mai are timp să repare nimic. Nu mai poate coborî de pe cruce ca să-și refacă viața. Nu mai poate întoarce anii. Poate face un singur lucru: să se întoarcă spre Hristos. „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în Împărăția Ta.” Iar Hristos răspunde: „Astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 42-43). Câtă nădejde încape în acel „astăzi”! Noi spunem: „Prea târziu.” Dumnezeu spune: „Astăzi.” Noi vedem trecutul. Hristos vede întoarcerea. Noi vedem condamnatul. Hristos vede omul care bate, în ultima clipă, la poarta Raiului. De aceea nu avem dreptul să transformăm Crucea într-o religie a tristeții. Ortodoxia este profund marcată de pocăință, de post, de lacrimă, dar toate acestea sunt orientate către Paști. Lacrima creștinului nu curge într-un mormânt închis. Curge spre Înviere. Și aici Sfântul Ioan Gură de Aur ne cheamă, în noaptea Paștilor, la bucuria ospățului Stăpânului: cel care a venit de dimineață și cel care a venit în ceasul din urmă, cel care a postit și cel care n-a reușit pe măsura dorinței sale – toți sunt chemați la bucuria Învierii.

De ce? Pentru că Paștile nu sunt premiul celor perfecți. Sunt biruința lui Hristos. Și cât de important este să auzim aceasta într-o lume în care omul se simte obligat permanent să demonstreze că este suficient de bun! Dumnezeu nu te iubește pentru că ai reușit să fii impecabil. Dumnezeu te cheamă să te ridici pentru că te iubește. Asta nu înseamnă că păcatul nu contează. Înseamnă că mila este mai mare decât păcatul atunci când omul se întoarce. Dar cele mai multe cruci ale noastre nu sunt spectaculoase. Vin luni dimineața. Vin când sună alarma. Vin când copilul nu te ascultă. Vin când trebuie să îngrijești ani întregi un om bolnav. Vin când soțul sau soția spune exact cuvântul care doare. Vin când trebuie să ierți pentru a douăzecea oară aceeași slăbiciune. Mai ușor este uneori să faci un gest mare decât o mie de gesturi mici. Mai ușor să spui o dată „te iubesc” decât să dovedești douăzeci de ani că iubești. Mai ușor să aprinzi o lumânare decât să nu aprinzi un conflict. Mai ușor să săruți Crucea decât să porți slăbiciunea omului de lângă tine. Și aici ne întâlnim cu samarineanul milostiv. Omul căzut între tâlhari nu avea nevoie de o teorie despre suferință. Avea nevoie de cineva care să se oprească. Samarineanul se oprește, îi leagă rănile, îl ridică, îl duce la casa de oaspeți și plătește pentru el (Luca 10, 30-37). Uneori Crucea celuilalt nu ne cere s-o explicăm. Ne cere să ne oprim. Să ascultăm. Să stăm. Să purtăm. Poate cea mai frumoasă predică ținută unui om trist este să nu pleci. Pentru că aceasta face Dumnezeu. Rămâne. Și uitați-vă, din această perspectivă, la Maica Domnului. Evanghelia spune simplu: „Și stăteau lângă Crucea lui Iisus mama Lui...” (Ioan 19, 25). Stătea. Nu putea scoate cuiele. Nu putea opri soldații. Nu putea schimba sentința. Dar putea să nu plece. Și n-a plecat.

Sunt momente în viață în care iubirea nu mai poate repara situația, dar poate rămâne. O mamă lângă copil. Un soț lângă soție. Un prieten lângă prieten. Un om lângă patul altui om. Uneori nu mai avem soluții. Dar putem rămâne. Și prezența devine iubire. Sfântul Siluan ne arată că adevărata iubire creștină nu se oprește nici măcar la cei care ne fac rău. Pentru el, iubirea vrăjmașilor devine unul dintre semnele decisive ale lucrării Duhului Sfânt în om. Și aici Crucea devine foarte concretă. Este ușor să iubești omenirea. Este mai greu să iubești omul care tocmai te-a enervat. Este ușor să spui că iubești pe toată lumea. Este mai greu să ierți un singur om. Crucea nu ne întreabă cât de frumos vorbim despre iubire. Ne întreabă: „Pe cine nu poți ierta?” Acolo s-ar putea să fie Golgota ta. Și tocmai acolo vrea Hristos să învie ceva. Credința nu înseamnă însă obligația de a afișa permanent un zâmbet. Hristos Însuși spune în Ghetsimani: „Întristat este sufletul Meu până la moarte” (Matei 26, 38). Dumnezeu nu ne cere să zâmbim fals. Poți să vii înaintea Lui și să spui: „Doamne, astăzi nu mai pot.” Și aceasta este rugăciune. „Doamne, mi-e frică.” Rugăciune. „Doamne, mi-e dor.” Rugăciune. „Doamne, nu înțeleg.” Și aceasta poate fi rugăciune.

Părinții pustiei știau foarte bine că există o tristețe care poate apăsa sufletul și îi poate fura curajul. Ei vorbesc despre lupta cu deznădejdea nu prin negarea durerii, ci prin răbdare, rugăciune, smerenie și rămânerea înaintea lui Dumnezeu. Nu fugi. Nu declara totul pierdut. Nu transforma o zi grea într-o sentință asupra întregii tale vieți. Astăzi este greu. Atât. Nu spune: „Viața mea nu mai are rost.” Spune: „Doamne, ziua aceasta este grea. Treci-o cu mine.” Aceasta este o mare diferență. Priviți-l pe Iov. Pierde aproape tot. Averea, copiii, sănătatea. Prietenii vin să-i explice suferința și ajung aproape să i-o mărească. Iov întreabă. Strigă. Se frământă. Dar din mijlocul durerii spune: „Eu știu că Răscumpărătorul meu este viu” (Iov 19, 25). Nu spune aceasta după ce totul s-a rezolvat. O spune în mijlocul durerii. Aceasta este credința. Să vezi noaptea și să crezi în dimineață. Să fii pe Golgota și să crezi în Paști. Să ai încă lacrimi în ochi și să nu încetezi să crezi că Dumnezeu lucrează. Poate tocmai de aceea Crucea poate fi numită un zâmbet de Înviere. Crucea privește deja spre dimineața zilei a treia. Crucea știe ceva ce mormântul încă nu știe. Știe că piatra va fi răsturnată. Știe că femeile mironosițe vor veni plângând și vor pleca vestind. Știe că Petru nu va rămâne omul lepădării. Știe că Toma nu va rămâne omul îndoielii. Știe că ucenicii din Emaus nu vor rămâne oamenii tristeții. Aceștia merg și spun: „Noi nădăjduiam...” (Luca 24, 21). Ce expresie tristă! „Nădăjduiam.” La trecut. Am sperat cândva. Am sperat că se va vindeca. Am sperat că se va întoarce. Am sperat că lucrurile se vor îndrepta. Am sperat... Și tocmai lângă oamenii care vorbesc despre speranță la trecut merge Hristos înviat. Ei nu-L recunosc. Dar El merge cu ei. Aceasta este Evanghelia pentru omul trist: Chiar și atunci când tu nu-L recunoști pe Hristos, Hristos poate merge lângă tine. La frângerea pâinii li se deschid ochii. Și atunci spun: „Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale?” (Luca 24, 32). Au plecat triști. Se întorc vestitori. Drumul este același. Oamenii sunt aceiași. Dar între tristețe și bucurie s-a așezat o întâlnire: Hristos.

Aici se află și miezul întregii experiențe patristice. Sfinții nu sunt oameni care n-au suferit. Sunt oameni în care suferința n-a reușit să-L alunge pe Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur a cunoscut nedreptatea și exilul. Sfântul Isaac Sirul a cunoscut asprimea nevoinței și adâncul pocăinței. Sfântul Siluan a cunoscut lupta cumplită cu deznădejdea. Sfântul Sofronie a cunoscut frământările omului modern și căutarea sensului. Și totuși, la capătul experienței lor nu stă disperarea. Stă Hristos. De aceea trebuie să aducem Crucea și în casele noastre. Avem cruci pe pereți, la gât, în mașini, pe morminte și pe turlele bisericilor. Și bine facem. Dar Crucea trebuie să intre și în relațiile noastre. Ce folos să sărut Crucea dacă apoi răstignesc prin cuvinte omul de lângă mine? Ce folos să port Crucea la gât dacă nu pot purta o slăbiciune a soțului, a soției, a copilului, a părintelui meu? Ce folos să fac semnul Crucii înainte de masă dacă la masă nu ne mai privim unii pe alții? Apostolul Pavel spune: „Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos” (Galateni 6, 2). Uneori omul de lângă tine nu are nevoie de o predică. Are nevoie să simtă că nu este o povară. Dacă am putea vedea toate rănile oamenilor, probabil am judeca mult mai puțin. Și am iubi mult mai mult. Iar Hristos înviat ne mai învață ceva extraordinar despre răni.

După Înviere, nu-Și ascunde rănile. Lui Toma îi spune: „Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele...” (Ioan 20, 27). Hristos a înviat, dar semnele cuielor au rămas. Rănile există. Dar nu mai sângerează. Aceasta poate fi una dintre cele mai frumoase icoane ale vindecării. Vindecarea nu înseamnă neapărat să uiți tot. Unele lucruri nu se uită. O pierdere. O trădare. O nedreptate. Un cuvânt. Un mormânt. Dar Dumnezeu poate face ca într-o zi să-ți amintești fără să mai urăști. Să vorbești despre rană fără să rănești. Să transformi locul în care ai suferit într-un loc din care îi înțelegi mai bine pe cei care suferă. Pentru că ai plâns, știi să stai lângă cel care plânge. Pentru că ai căzut, nu-l mai judeci atât de repede pe cel căzut. Pentru că ai avut nevoie de iertare, înveți să ierți. Pentru că ai fost purtat, înveți să porți. Aici se împlinește ceva din acea „inimă milostivă” despre care vorbește Sfântul Isaac Sirul: o inimă care nu mai poate rămâne indiferentă înaintea durerii făpturii. Atunci rana devine fereastră. Și prin ea începe să intre lumină. Aceasta face Învierea cu Crucea: nu neagă rana, ci o umple de lumină. Poate fiecare dintre noi a venit astăzi cu o cruce. Unele cruci se văd. Altele nu le știe nimeni. Dar toate pot fi așezate înaintea lui Hristos. Și poate că de aici începe biruirea tristeții cotidiene: din hotărârea de a nu mai trăi ca și cum am fi abandonați de Dumnezeu.

Crucea spune că Dumnezeu a intrat până în adâncul durerii omenești. Învierea spune că nu a rămas acolo. Și nici pe noi nu vrea să ne lase acolo. Când ești obosit, privește Crucea. Când te simți singur, privește Crucea. Când nu mai înțelegi nimic, privește Crucea. Când ai greșit și crezi că Dumnezeu nu te mai poate primi, privește-l pe Petru. Când crezi că este prea târziu, privește-l pe tâlhar. Când plângi lângă un mormânt, amintește-ți de Maria Magdalena. Când speranțele tale vorbesc numai la trecut, mergi împreună cu ucenicii spre Emaus. Când nu înțelegi nedreptatea prin care ai trecut, amintește-ți de Iosif. Când Dumnezeu nu-ți ia povara, ascultă-l pe Pavel: „Îți este de ajuns harul Meu.”Când ai pierdut mult și nu mai înțelegi nimic, stai lângă Iov și spune: „Eu știu că Răscumpărătorul meu este viu.” Când vezi cât de adâncă este propria ta neputință, amintește-ți de cuvântul primit de Sfântul Siluan: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui.” Mai ales partea a doua: nu deznădăjdui.

Pentru că deznădejdea spune: „Nu mai există drum.” Crucea spune: „Există.” Deznădejdea spune: „S-a terminat.” Mormântul gol spune: „Abia începe.” Deznădejdea spune: „Ești singur.” Hristos spune: „Eu sunt cu voi în toate zilele” (Matei 28, 20).Și când privești Crucea, nu uita să privești dincolo de ea. Spre mormântul gol. Noi nu suntem poporul Vinerii Mari fără Duminica Învierii. Suntem oamenii care trec prin Vinerea Mare privind spre Paști. De aceea Crucea poate deveni un zâmbet de Înviere. Nu pentru că nu mai există cuie, ci pentru că există Înviere. Nu pentru că nu mai există lacrimi, ci pentru că lacrimile nu mai au ultimul cuvânt. Nu pentru că nu mai există morminte, ci pentru că un Mormânt a rămas gol. Nu pentru că omul nu mai cade, ci pentru că Dumnezeu încă îl ridică. Nu pentru că viața devine ușoară, ci pentru că viața cu Hristos capătă sens. Și poate că aceasta este rugăciunea pe care ar trebui să o luăm cu noi. Nu: „Doamne, fă să nu mai am nicio cruce.” Ci: „Doamne, nu mă lăsa să-mi port crucea fără Tine.” Nu: „Doamne, fă să nu mai plâng.” Ci: „Doamne, când plâng, nu mă lăsa să uit că ești lângă mine.” Nu: „Doamne, fă să nu mai cad.” Ci: „Doamne, când cad, nu mă lăsa să cred că nu mă mai pot ridica.” Nu: „Doamne, fă să nu mai existe noapte.” Ci: „Doamne, învață-mă să aștept dimineața.” Pentru că Dumnezeu are acest minunat obicei al Învierii. Oamenii pun pietre. Dumnezeu le răstoarnă. Oamenii spun despre Petru: „S-a lepădat.” Dumnezeu îi spune: „Paște oile Mele.” Oamenii văd în tâlhar un condamnat. Hristos vede un om care încă poate intra în Rai. Maria Magdalena vede un mormânt. Hristos o cheamă pe nume. Ucenicii din Emaus văd o speranță moartă. Hristos merge lângă ei. Toma vede rănile. Și tocmai prin răni ajunge să mărturisească: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” Aceasta este Evanghelia. Dumnezeu nu ne promite că vom trece prin lume fără răni. Ne arată însă, în propriul Său Trup înviat, că rana nu trebuie să fie ultimul nostru adevăr. Ultimul adevăr este Hristos. Iar Hristos este viu. De aceea creștinul poate purta chiar și în zilele grele ceva din lumina dimineții de Paști. Un zâmbet discret. Nu zâmbetul celui care n-a suferit. Ci zâmbetul celui care a descoperit că suferința nu este mai mare decât Dumnezeu. Un zâmbet trecut prin lacrimă. Un zâmbet care privește Crucea și vede deja lumina Învierii. Un zâmbet care spune: „Crucea mea nu este sfârșitul meu.” Fiindcă dincolo de fiecare Golgotă trăită împreună cu Hristos se aude deja glasul dimineții celei de-a treia: Hristos a înviat! Și dacă Hristos a înviat, tristețea nu poate avea ultimul cuvânt. Pentru că  Hristos a înviat, păcatul nu poate avea ultimul cuvânt. Pentru că  Hristos a înviat, căderea nu poate avea ultimul cuvânt. Pentru că Hristos a înviat, nici mormântul nu poate avea ultimul cuvânt. Sfântul Ioan Gură de Aur strigă în lumina Paștilor că nimeni nu trebuie să se teamă de moarte, pentru că moartea Mântuitorului ne-a eliberat.

Aceasta este cheia. Creștinismul nu ne învață cum să fugim de Cruce. Ne învață cum să trecem prin Cruce spre Înviere. Sfântul Isaac ne amintește mila. Sfântul Siluan ne spune să nu deznădăjduim. Sfântul Sofronie ne arată că adâncul smereniei poate deveni loc al întâlnirii cu Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur ne cheamă la ospățul bucuriei. Și toți, fiecare în felul său, ne îndreaptă spre același adevăr: Hristos este mai mare decât întunericul nostru. Crucea rămâne astfel nu semnul disperării, ci semnul unei Iubiri care a mers până la capăt. O Cruce luminată din spate de dimineața Învierii. Crucea – zâmbetul lui Dumnezeu peste lacrima omului. Și aceasta este nădejdea noastră: că orice lacrimă purtată cu Hristos poate întâlni lumina; că orice rană poate fi atinsă de har; că orice drum spre Emaus se poate întoarce spre Ierusalim; că orice Petru poate plânge și se poate ridica; că orice Toma poate trece de la îndoială la mărturisire; că omul ajuns în ceasul al unsprezecelea încă poate auzi chemarea Stăpânului; și că orice Golgotă purtată cu Hristos are, dincolo de ea, o dimineață. Pentru că ultimul cuvânt nu-l are Crucea. Ultimul cuvânt îl are Hristos Cel răstignit și înviat. Iar cuvântul Lui este Viață. Învierea și odihna celui care caută, prin Cruce, Împărăția lui Dumnezeu!