La prima vedere, oricine poate constata că atât clopotnița, cât și zidurile chiliilor și pridvorul Mănăstirii Tazlău nu sunt de o vârstă cu biserica. Adăugarea pridvorului a dat bisericii o proporționalitate aparte, înălțimea construcției fiind de 12 metri la streașină.

Opera de construcție a lui Petru Rareș, precum și concepția despre rolul Bisericii nu l-au lăsat să vadă stricăciuni la ctitoria tatălui său de la Tazlău. Clopotnița care funcționează astăzi, până la camera clopotelor, aparține epocii lui. Ea a fost readusă la forma primară prin ultima intervenție din 1986. Aceasta a fost prevăzută cu un paraclis, precum este și turnul lui Ștefan de la Bistrița, putându-se observa proscomidiarul în partea de nord-est.

Pe un pomelnic vechi, amintit de sinodicul parohiei Tazlău, copiat după un altul din limba slavă, se poate citi că „este impus de rigoare pentru Mănăstirea Tazlău a se face panahizi la 26 iulie, 16 august și 9 septembrie din fiecare an, făcându-se slujbă cu sobor în aceste zile pentru Petru Vodă Rareș, când trebuie să se împartă pâine, carne și vin la oamenii săraci”.

În pomelnicul cel mare este menționat și Alexandru Lăpușneanu ca donator și înzestrător, alături de Ruxandra, fiica lui Petru Rareș, despre care cronicarul vremii scrie că „era o femeie creștină, înțeleaptă, destoinică și dumnezeiască și la toate bunătățile plecată și milostivă”.

Așadar, ctitorul Slatinei și restauratorul Bistriței Neamțului este ctitor și la Mănăstirea Tazlău. Primul lucru pe care îl face este să mărească zestrea bisericii bunicului său, dăruind numeroase sate cu mori și păduri. Tot pentru Tazlău, Lăpușneanu dă și lacul „Verdele”, cu fânețe în jurul lui și un iaz ce a fost pricină de îndelungată judecată între conducerea Mănăstirii Tazlău, alți proprietari vecini și alte mănăstiri.