„Vasile Vodă sta într-o vară la curtea sa şi ospăta. Vin boierii într-un suflet şi-i spun că trec tătarii prin ţara Moldovei, după ce i-au prădat pe polonezi: «Să-i lăsăm să treacă aşa, cu prăzile, peste dealurile noastre?». Fără prea multă vorbă, domnul le dă slobozenie să tăbărască pe tătari şi să le ia prăzile. Numai că trebuşoara nu avea să se încheie aşa. Se face anul şi tătarii, care nu uitaseră ce-au păţit, tocmesc nişte cazaci şi dau năvală în Moldova. Prins pe picior greşit, Vasile Lupu fuge din Iaşi şi se ascunde în Codrii Căpoteştilor, pe coasta Şcheii Vasluiului, unde, vreme de o vară ridică şi o biserică de lemn“.

Aceasta e legenda bisericuţei de lemn ce străjuieşte şi azi satul, de sus, de pe Culmea Şcheii, dintre puţinii copaci ce-au mai rămas din falnicul codru de odinioară. Se întâmpla la 1649, iar un an mai târziu bisericuţa se ridica semeaţă, gata să înfrunte veacurile în îmbrăcămintea sa trainică de stejar. Anii au trecut de-a valma, dar lemnul n-a dat semne de oboseală. S-a îndârjit să rămână martorul altor timpuri şi al unei înfăptuiri domneşti fără de seamăn. Aşezată pe culmea dealului pe care se încheie Coasta Şcheii, bisericuţa de lemn stă în picioare de 362 de ani. De acolo, de pe tăpşanul ales de domn, dintre copacii bătrâni, ocroteşte oameni şi locuri, păstrându-le nestrămutată credinţa.

Dovadă de netăgăduit a măiestriei artistice a epocii

Ca să ajungi la bisericuţă trebuie să urci o înşiruire de lespezi de piatră, care, spun bătrânii, ar fi fost, cândva, parte din pardoseala bisericii. Nici nu se putea altfel, pentru că la Şcheia a existat şi încă mai există unul dintre cele mai bogate zăcăminte de piatră din judeţul Iaşi. Nu se putea, deci, ca la temelia lăcaşului să nu se aşeze astfel de lespezi. Din cauza frigului din asprele ierni ce se abăteau asupra Moldovei, oamenii locului au scos lespezile şi le-au aşezat pieptiş, pe deal, ca să se poată urca mai lesne, iar pardoseala a fost refăcută din lemn.

Bisericuţa, cu toate ale sale, e o minunăţie. Catapeteasma, de o neasemuită frumuseţe, de-o vârstă cu biserica însăşi, este decorată cu motive florale migălite în lemn, cu uşile de intrare în altar joase, încadrate în ansamblu armonios. „Cel mai probabil, catapeteasma îşi păstrează pictura originală în registrele superioare (icoanele praznicare, sfinţii apostoli, sfinţii prooroci, sfânta cruce, Sfântul Ioan şi Maica Domnului). Celelalte icoane par a fi mai noi, datând, probabil, de după 1800. Uşile împărăteşti păstrează ornamentaţia, migala şi peste tot pe catapeteasmă găsim motivul torsadei, simbolul Sfintei Treimi, specific ctitoriilor lui Vasile Lupu. Micimea uşilor împărăteşti e sfidătoare la adresa lumii de azi“, ne explică pr. Bogdan Florea, parohul de la Şcheia.

Urmărind cu atenţie detaliile catapetesmei, te poţi transpune, fără prea mare greutate, în epoca lui Vasile - Vodă, atât de generosul domn al Moldovei, cel care ne-a lăsat moştenire „Trei Ierarhii“.

Bisericuţa în care se slujeşte de 362 de ani

Biserica ce poartă hramul „Sf. Gheorghe“ a fost ridicată, după cum spune şi legenda, într-o vară. Din bârne groase de stejar, susţinute, în patru părţi, de tulpinile zdravene ale unor stejari cu rădăcinile încă înfipte în pământ. De-a lungul vremurilor, pereţii din bârne au fost placaţi cu scândură, atât la interior, cât şi la exterior, o practică întâlnită aproape în toate bisericile de lemn din judeţul Iaşi şi utilizată pentru a feri interiorul de curenţii de aer şi de frig.

Catapeteasma este realizată, de asemenea, din lemn masiv de stejar, structura sa putând fi foarte bine observată din interiorul altarului. „Sfânta masă din altar este un bloc de piatră de Şcheia, cu opt laturi, la fel cum sunt şi bolţile, numărul opt fiind numărul plinătăţii sau al Duhului Sfânt. Aşadar, o simbolistică deloc întâmplătoare“, consideră pr. Florea.

Acoperişul a fost construit iniţial din şindrilă, dar pentru că în bisericuţă s-a slujit în permanenţă, oamenii au recurs la un material mai rezistent - tabla. „Bisericuţa a fost parohie tot timpul. N-a fost deloc închisă. Slujindu-se în ea, a fost un mare dar şi un noroc, pentru că s-a păstrat destul de bine“, crede parohul de la Şcheia. Părintele Bogdan Florea a venit în această parohie în urmă cu un an. S-a ataşat de biserică, de săteni, de locurile atât de frumoase şi pentru nimic n-ar mai pleca de acolo. De anul trecut a şi început demersurile pentru obţinerea titlului de proprietate, fără de care nu se poate începe nici un fel de lucrare pentru restaurarea monumentului. „Noi am demarat o acţiune în instanţă, pe fond de uzucapiune, pentru recunoaşterea dreptului de proprietate. Este destul de duhovnicesc şi încurajator să slujeşti într-o biserică monument-istoric, dar, într-un fel, din cauza legislaţiei şi a stării de sărăcie, e şi ca un mic blestem asupra oamenilor şi asupra preotului, pentru că implică responsabilităţi mari, costuri pe măsură şi, de multe ori, te simţi cu mâinile legate“, spune cu tristeţe tânărul preot.

Fundaţiile cedează

De-a lungul timpului, bisericuţa a suferit intervenţii de restaurare în anii 1912, 1934, iar ultimele reparaţii capitale au fost făcute la 1969. Potrivit documentelor păstrate în arhiva bisericii, costurile ultimelor reparaţii s-au ridicat, în 1969, la 50.000 de lei. Aproape jumătate din această sumă (20.000 de lei) a fost donată de Înalt Preasfinţitul Iustin Moisescu, pe atunci mitropolit al Moldovei şi Sucevei. De 43 de ani bisericuţa nu a mai suferit nici un fel de intervenţii, deşi unele lucrări trebuie făcute în cel mai scurt timp. „Există probleme la acoperiş, sunt infiltraţii de apă, fundaţiile cedează, iar pereţii se lasă. Din păcate, nu putem mişca nimic fără a avea mai întâi acel titlu de proprietate“, spune cu regret părintele Bogdan.

De altfel, probleme în privinţa fundaţiilor au fost semnalate şi de arhitectul Smaranda Gâlea, încă din 2008, în cadrul unui studiu amplu asupra bisericilor de lemn din judeţul Iaşi. Aceasta semnala atunci că „fundaţia din piatră este înclinată pe direcţia transversală a bisericii, sunt probleme de stabilitate, igrasie“, probleme care ar fi trebuit rezolvate în regim de urgenţă. De asemenea, potrivit arh. Smaranda Gâlea, sunt necesare intervenţii de urgenţă pentru „restaurarea şi conservarea picturii, care este valoroasă şi, în condiţii naturale de conservare, se distruge rapid“.

Un monument istoric ce trebuie lăsat moştenire şi generaţiilor care vin

Nicolae Iorga descria, pe la începutul veacului trecut, bisericuţa de la Şcheia, într-un volum intitulat „România cum era până la 1918“. „Odată a fost până la acest sat Codrul cel mare al Căpoteştilor şi Vasile Lupu, domnul Moldovei, gonit de cazaci şi tătari, care străbăteau ţara în toate părţile, s-a ascuns în acest desiş de copaci în anul 1650 şi a stat acolo mai multă vreme, pe când doamna lui se închisese în Cetatea Neamţului. Domnul, însă, nu putea să petreacă atâtea zile fără slujbă dumnezeiască, de aceea şi-a încheiat în pripă o biserică de lemn, care a rămas pe urmă pentru săteni. Dar pomelnicul începe şi azi cu numele lui Vasile Lupu. Meşterul s-a îndreptat în toate, după clădirile de piatră, şi a pus astfel brâie de lemn cioplit (...), iar la ferestre, în locul pietrei lustruite, a aşezat un cadru de stejar bine netezit. O lucrare ca acesta, dacă s-ar drege ici şi colo, ar putea să mai ţină una sută de ani“. Cu puţin ajutor din partea autorităţilor, al comunităţii locale şi, poate, cu şansa de a fi redescoperită de specialiştii restauratori, urmaşii noştri vor putea spune, asemeni lui Iorga, că „lucrarea“ de la Şcheia „ar mai putea să ţină una sută de ani“.

Pietre funerare sculptate de meşterii de la Şcheia

În jurul bisericuţei de lemn de la Şcheia există un cimitir extrem de valoros. În partea veche a sa se păstrează pietre funerare pe care meşterii pietrari de la Şcheia, renumiţi în întreg ţinutul Moldovei odinioară, au lăsat urme ale măiestriei lor, într-o simbolistică veche, de o remarcabilă expresivitate. Cele mai vechi pietre datează de la 1800, au inscripţii cu litere chirilice şi prezintă simbolul soarelui şi al lunii. „În jurul acestei biserici avem cel mai fascinant lapidariu (n.r. - colecţie de pietre mari, sculptate sau gravate) ţărănesc pe care l-am văzut eu vreodată. Mă refer la crucile sculptate în piatră, care de fapt nu sunt cruci, sunt stele funerare, cu o simbolistică bogată, luată parcă din vechile basme româneşti: soarele, luna, pomul vieţii, lancea soldatului care şterge cu buretele corpul lui Iisus, toate într-o viziune proprie a ţăranilor din Şcheia“, consideră Vasile Munteanu, directorul Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Iaşi.