Un oarecare om de bun neam a sădit vie și a îngrădit-o pe ea cu gard. Și, ducându-se la casa tatălui său, a zis: „Pe cine voi face străjer la moștenirea mea? Că, de voi lăsa înaintestătători dintre ai mei, apoi, îmi vor pierde osteneala. Însă așa voi face: voi pune lângă poartă un orb și un olog și, de va voi cineva din vrăjmașii mei să-mi fure via mea, orbul va auzi, iar ologul va vedea. Sau dacă dintre aceștia doi, ar voi vreunul să o fure, ologul, adică, nu are picioare ca să meargă acolo, iar orbul, de va și merge, apoi în prăpastie va cădea”. și i-a pus pe ei lângă poartă și s-a dus. 

Iar după ce au stat ei multă vreme, a zis orbul ologului: „Oare ce este această bună mirosire, ce se învăluiește pe dinafară de poartă?” A răspuns ologul: „Multe bunătăți ale stăpânului nostru sunt înlăuntru, al căror gust este negrăit. Ci, de vreme ce stăpânul este mai înțelept decât noi, pentru aceea te-a pus pe tine orb, iar pe mine olog și nu putem nicidecum să mergem la acele bunătăți și să ne săturăm”. A răspuns orbul ologului, zicând: „Pentru ce nu mi-ai spus mie de aceasta mai înainte, că n-am fi rămas numai cu dorința și cu lipsa? Că măcar că eu sunt orb, însă picioare am și puternic sunt ca să te port pe tine; ia cosnița și te așează în spatele meu și eu te voi duce pe tine, iar tu să-mi spui mie calea și toate bunătățile stăpânului nostru le vom culege. Iar când va veni stăpânul nostru, vom ascunde de dânsul lucrul nostru. Că de mă va întreba pe mine, eu voi zice: Tu știi că eu sunt orb. Sau de te va întreba pe tine și tu să zici: Eu sunt olog. Și așa, mult mai înțelepți vom fi decât stăpânul nostru”. 

Deci, șezând ologul deasupra orbului și mergând, au furat poamele domnului lor. Iar, după o vreme, a venit stăpânul viei aceleia și, văzând-o pe ea furată, a poruncit să aducă pe orb și i-a zis: „Au nu te-am facut pe tine bun strajer la via mea, apoi, pentru ce ai furat-o pe ea?” A răspuns orbul: „stăpâne, tu stii ca eu sunt orb, că chiar de aș fi voit, însă nu văd pe unde să merg, ci a furat-o ologul, nu eu”. Atunci a poruncit domnul să păzească pe orb, până ce va veni ologul și, venind, au și început singuri a se sfădi ei. Ologul, adică, zicea orbului: „De nu m-ai fi purtat tu pe mine, n-aș fi putut merge nicidecum, de vreme ce eu sunt olog”. Iar orbul zicea: „De nu mi-ai fi arătat tu calea, cum aș fi mers eu acolo?”

Atunci domnul, șezând la judecată, a început a-i judeca pe ei. Și le-a zis lor: „Precum ați furat, așa să stea ologul pe orb”. Deci, șezând ologul pe orb, a poruncit să-i bată pe ei fără de nici o milă. Să intelegeti puterea pildei acesteia: Omul cel de bun neam este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, iar via este pământul și lumea aceasta. Iar gardul, Legea și poruncile. Slugile, care sunt cu dânsul, sunt Îngerii. Ologul este trupul omenesc, iar orbul este sufletul. Că au fost puși lângă poarte, arată că adică i-a dat omului în stăpânire toate cele pământești. Iar, călcând ei poruncile lui Dumnezeu, pentru aceea cu moarte s-au osândit. Iar când va veni să înnoiască pământul și să învieze morții, precum grăiește Pavel, atunci toți cei din morminte vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și vor învia, și vor ieși cei ce au făcut bine, întru învierea vieții, iar cei ce au facut cele rele, întru învierea osândirii. Că atunci sufletele, iarăși, vor intra în trupuri și vor lua răsplatire după fapte. Și se vor trimite păcătoșii întru întunericul cel mai dinafară, unde va fi plâns și scrâșnirea dinților, iar drepții întru viața veșnică. Dumnezeului nostru, slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin. 

(Proloagele, volumul 1, Editura Bunaveștire, pp. 111-112)