Așa vrea Iubitorul de oameni Dumnezeu, ca făpturile lui să ceară și El să le dea toate câte sunt pentru mântuirea lor. Și mai ales se apleacă în întregime spre cel care nu se luptă doar pentru sufletul lui, ci se interesează și pentru sufletul semenului său. În această situație omul devine următor lui Dumnezeu, și darurile făcute celorlalți le caută ca pe bucuriile sale. Astfel, împlinește condiția iubirii desăvârșite, își asigură fericirea, căci „Fericiți sunt cei care arată milă față de alții, pentru că acestora Dumnezeu le va arăta mila Sa” (Matei 5, 7), și împreună cu sufletul aproapelui își folosește mult și sufletul său.

Să trecem acum de la aceste mărturii la altele asemănătoare și egale ca putere. Paladie, în Istoria lausiacă, amintește cu acrivie despre minunile Sfântului Macarie cel Mare. Acolo scrie că Sfântul Macarie, întrebând odată țeasta unui mort, a aflat toate câte se întâmplă cu cei care au murit, și la sfârșit a adăugat: „Deci, n-ați găsit nicio mângâiere?”. Această întrebare a pus-o pentru că obișnuia să se roage pentru cei morți, și voia să afle dacă, într-adevăr, aceștia se folosesc. Atunci, Iubitorul de oameni Dumnezeu, a vrut să-i descopere adevărul slugii sale credincioase. Deci, l-a înștiințat prin țeastă: „Când faci rugăciunile pentru morți, simțim o mică ușurare”. (Sfântul Ioan Damaschin)

(Glasul Sfinților Părinți, traducere Preot Victor Mihalache, Editura Egumenița, 2008, pp. 362-363)