Totul se petrece atât de repede în ultimul timp încât nici nu mai poţi respira curat într-o ţinere de minte parţială. Trăim un cotidian care tinde să devină religie, religia pierzându-şi orice nuanţă de credinţă, mass media înlocuind totul. Întregul este gustat în parte, partea de ieri nemaifiind partea de azi, partea de azi nemaigăsindu-şi locul în totalul de mâine. Memoria îşi poartă în tăcere propriile uitări precum omul în spate desaga plină cu păcate. Dumnezeu ne aşteaptă permanent să mai vorbim: O să plouă/ Îşi zice Dumnezeu/ Privind la cerul fără pic de nor/ Ehe, se strică vremea!/ Noe, mă Noe,/ Ia vino până la gard/ Să-ţi spun o vorbă. (M. Sorescu)

Lumea s-a schimbat parţial şi s-a stricat de tot. Omul contemporan nu mai vrea să fie Noe, el se mulţumeşte cel mult cu suferinţa lui Iov, crezând că de pe pământ i se va pierde chiar umbra amintirii şi că numele i se va stinge în veşnica uitare (Iov 18, 17), el se leagă de multele umbre şi de mai multele numiri; uitând scăparea, esenţialul, Corabia, el este un naufragiat pe acest pământ, în oceanul acestei vieţi.

Sunt trei adevăruri pe care aş vrea să le enunţ, simplu şi la obiect, toate ţinând de Memorie. Există o Memorie a lui Dumnezeu (Învierea), există o Memorie a creştinului (credinţa cea adevărată) şi există o Memorie a viitorului (cimitirul). De aceea, cred eu, Dumnezeu, creştinul şi cimitirul sunt trei Realităţi ale existenţei veşnice care nu pot fi privatizate. Ele nu pot fi separate de o a patra, Biserica. Averile Bisericii Ortodoxe sunt Dumnezeu, creştinii şi cimitirele. De aceea, cine va vrea să le măsoare cu orice preţ se va izbi dintru începutul gândului de un eşec total. Dumnezeu nu poate fi impozitat, viaţa creştinului nu poate fi contabilizată, dimensiunile unui cimitir nu pot fi calculate, ele sunt tot atâtea bucăţi de cer pline de viitor, de Înviere. Biserica lui Hristos nu poate avea instalate harometre nici la intrarea în Pronaos, nici la ieşirea din Altar, nici la Botez, nici la Înmormântare. Harul lui Dumnezeu nu înseamnă tăcere şi uitare. De aceea, Biserica lui Hristos nu trebuie să tacă şi nu poate să uite. Acestea (tăcerea şi uitarea), chiar adunate sau amestecate nu dau odihnă, odihna este dată de demnitatea rugăciunii. Demnitatea rugăciunii, ca Har al lui Dumnezeu, în Biserică şi prin Biserică, reprezintă întregul de Lumină dat de Înviere şi nicidecum partea de durere (tristeţe) trăită prin moarte. Demnitatea rugăciunii este odihna câştigată de aici şi de acum, pentru dincolo şi pentru totdeauna.

În Londra a fost inugurată prima biserică pentru atei. Am văzut imagini de la o astfel de slujbă şi am înţeles cât de neliniştiţi erau cei prezenţi, cât de lipsiţi de orice sens. Tocmai citeam o carte a lui John Steinbeck, în care partidele din Franţa erau împărţite, după principiul geografic al relaţiei cu centrul, în: radicali conservatori, conservatori radicali, regalişti, centrişti de dreapta, centrişti de stânga, atei creştini, creştini creştini, comunişti creştini etc. (mi-am amintit de un tânăr din parohia mea care, supărat, a afirmat odată: părinte, nu se mai poate, suntem conduşi de nişte comunişti legionari).

Tot de la TV am aflat că zilele trecute a fost îngropată, cu fast, femeia care a murit în urma unei operaţii de implant cu silicon. Cinci preoţi şi o comunitate întreagă au condus-o pe ultimul drum. Circulaţia a fost restricţionată mult timp pe anumite porţiuni. Nefericita femeie, nu i-a spus nimeni că pe oameni nu-i ţine grija ce şi-o poartă sieşi, ci dragostea pentru ceilalţi (A. Soljeniţîn). Sărmana făptură, avea şase copii. Nu ştiu dacă aş fi putut să spun: Dumnezeu s-o ierte! Tot astăzi, eu şi comunitatea pe care o păstoresc am condus la cimitirul parohial, un tânăr de 37 de ani. De la vârsta de 20 de ani făcea dializă şi a murit pentru că nu a avut banii necesari unui transplant de rinichi, deşi era înscris pe lista de aşteptare. Ştiu sigur, am putut să rostesc: Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Îl chema Ion. Cimitirul îşi trage numele de la grecescul kimarte = a dormi. Cimitirul a fos dintotdeauna dormitorul Bisericii, în care adormind de armonia/ codrului bătut de gânduri (Eminescu), orice Ion al acestui pământ poate nădăjdui la o Înviere odihnitoare.

Totul se petrece atât de repede în ultimul timp, încât nici nu mai poţi respira curat într-o ţinere de minte parţială... Şi totuşi, să recapitulăm întregul celor trei părţi: 1. Harometru nu a fost inventat (afirmaţia, pe cât de frumoasă, pe atât de adevărată, nu-mi aparţine, am auzit-o tot la TV, dintr-o intervenţie a părintelui Necula de la Sibiu); 2. Cimitirele private şi bisericile pentru atei sunt necesare oamenilor precum Sahara peştilor şi 3. Morţii nu au nevoie de implant cu silicon. În rest... memoria îşi poartă în tăcere propriile uitări precum omul desaga în spate plină cu păcate (bucate). Chiar dacă cineva nu-şi mai aminteşte ce a mâncat şi ce a gândit anul trecut, în aceeaşi zi, eu îi doresc poftă mare şi gând bun!