De vreme ce unii ne urăsc pentru ca ne închinăm şi cinstim chipul Mântuitorului nostru şi al Împărătesei Maicii lui Dumnezeu şi încă şi ale altor sfinţi, robi ai lui Hristos, să audă aceştia că la început Dumnezeu a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa. Căci, pentru ce ne cinstim unii pe alţii, numai pentru că suntem zidiţi după chipul lui Dumnezeu? Că, precum grăieşte de Dumnezeu purtătorul şi cel dintre sfinţi marele Vasile: „Cinstirea chipului de pe icoană merge la chipul sfântului din cer, după a cărui asemănare s-a întocmit icoana”. Aceasta a fost şi pricina că oamenii din timpul lui Moise se închinau cortului celui sfânt care avea închipuite pe el zugrăveli cereşti şi, mai ales, asemănări din toată făptura înconjurându-l. Pentru că a zis Dumnezeu lui Moise: „Vezi să faci toate după chipul cel arătat ţie în munte”. Iar heruvimii, cei ce umbreau altarul oare nu erau lucru de mâini omeneşti? Şi templul cel preaslăvit din Ierusalim oare n-a fost zidit cu meşteşug de mâini omeneşti? Deci Sfânta Scriptură osândeşte pe cei ce se închină la chipuri cioplite şi care jertfesc dracilor. Pentru că şi păgânii şi iudeii jertfeau; dar păgânii aduceau jertfe dracilor, iudeii, lui Dumnezeu. Drept aceea jertfele cele păgâneşti erau lepădate şi blestemate, iar jertfa iudeilor era binecuvântată şi primită de Dumnezeu. Astfel a adus şi Noe jertfă şi a plăcut lui Dumnezeu cu miros de bună mireasmă, pentru că era adusă Lui din inimă curată şi de bună voie. Iar ciopliturile păgâneşti, de vreme ce erau idoli drăceşti, sunt oprite şi blestemate, ca fiind spurcate şi lui Dumnezeu urâte. Pe lângă aceasta, cine poate să zugrăvească faţa lui Dumnezeu, Celui nevăzut, fără de trup, necuprins, nici închipuit? Este deci cea mai de pe urmă şi fără de Dumnezeu nebunie să închipuiască cineva Dumnezeirea, precum se află Ea însăşi. Pentru aceasta în Testamentul Vechi nu se învaţă cinstirea icoanelor. Iar după aceea, când milostivul Dumnezeu a orânduit cu îndurările Sale a noastră mântuire, S-a făcut Om cu adevărat şi nu S-a arătat numai cu închipuire omenească, precum S-a arătat lui Avraam oarecând şi Proorocilor, ci, după fiinţă şi cu adevărat, Om S-a făcut înstrăinându-Se pe pământ, a petrecut cu oamenii, a făcut minuni, a pătimit, pe cruce S-a răstignit şi îngropat fiind, a treia zi a înviat şi la ceruri S-a înălţat. Atunci, toate acestea s-au făcut cu adevărat şi au fost văzute de oameni. Dar noi, nefiind într-acele vremi şi acestea nevăzându-le, ele au fost scrise spre învăţătura noastră şi aducerea aminte, ca, pe cele ce nu le-am văzut, auzindu-le şi crezând, să câştigăm dumnezeiasca fericire. Dar, de vreme ce nu tuturor s-a dat ştiinţa Scripturilor, nici silinţa la citirea cărţilor, Sfinţii Părinţi, cu un glas, au judecat, ca pentru o mai grabnică aducere aminte, acestea să fie închipuite pe icoane, ca nişte semne preaslăvite şi de biruinţă purtătoare. Pentru că adeseori, dintr-a noastră nepurtare de grijă, mintea uită pătimirea Domnului, dar, privind spre închipuirea răstignirii lui Hristos, îndată ne aducem aminte de mântuitoarele Lui patimi şi căzând ne închinăm nu zugrăvelii, ci Aceluia a Cărui închipuire este. Că nu materia din care este făcută cartea Evangheliei o cinstim, ci Cuvântul lui Dumnezeu scris într-însa.

 

(Sfântul Ioan Damaschin, Din cuvintele duhovnicești ale Sfinților Părinți, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2003, p. 333)