Sâmbăta lui Lazăr, așezată în pragul praznicului Intrării Domnului în Ierusalim, are în rânduiala Bisericii Ortodoxe o semnificație profundă, deopotrivă hristologică și eshatologică. Ea nu este doar amintirea minunii învierii lui Lazăr, ci și o pregustare a biruinței Mântuitorului Hristos asupra morții, o anticipare a Învierii Sale și, prin aceasta, a învierii celei de obște. În acest sens, ziua aceasta se constituie într-un hotar liturgic și duhovnicesc: este ultima zi din Postul Mare în care Biserica mai face pomenire pentru cei adormiți. Această realitate nu este întâmplătoare. Până în Sâmbăta lui Lazăr, Biserica păstrează o intensă grijă pentru cei trecuți la Domnul, rânduind sâmbetele celor adormiți  și pomenirile ca expresie a comuniunii vii dintre cei de aici și cei din veșnicie. După această zi însă, atenția liturgică se concentrează exclusiv asupra Pătimirilor, Morții și Învierii Domnului. În Săptămâna Mare și în Săptămâna Luminată nu se mai săvârșesc slujbe de pomenire pentru cei adormiți, tocmai pentru că întreaga viață a Bisericii este absorbită de taina centrală a mântuirii. Abia după Duminica Tomii, când bucuria pascală începe să se așeze într-o formă liturgică mai stabilă, pomenirile pentru cei adormiți sunt reluate, potrivit rânduielilor din cărțile de cult.

În acest context, coliva capătă o semnificație teologică deosebită. Nu este un simplu preparat tradițional, nici un element folcloric lipsit de conținut spiritual, ci o mărturisire de credință – căci grâul fiert din care se pregătește coliva simbolizează însăși taina morții și a învierii. Temelia acestei înțelegeri se află în cuvântul Mântuitorului: „dacă grăuntele de grâu, căzând în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (Ioan 12, 24). Coliva devine astfel icoană a omului care, murind trupește, este chemat la viața cea veșnică în Hristos.

De aceea, gestul de a aduce colivă la pomenire nu este o simplă „dare de pomană”, ci o mărturisire a credinței în Înviere și în comuniunea sfinților. Grâul care „moare” în pământ pentru a rodi devine simbolul cel mai potrivit al destinului uman transfigurat de har. Dulceața colivei, adăugată prin miere sau zahăr, arată nădejdea în dulceața vieții veșnice, în bucuria Împărăției lui Dumnezeu. 

În lumina acestei înțelegeri autentice, anumite practici sau credințe populare trebuie privite cu reținere. Între acestea se numără și obiceiul răspândit pe alocuri de a spăla grâul în „nouă ape” înainte de a-l fierbe pentru colivă. O astfel de practică nu are niciun temei în rânduiala Bisericii, nici în scrierile Sfinților Părinți, nici în învățătura liturgică autentică. Ea nu exprimă o aprofundare a simbolismului colivei ci, dimpotrivă, o deformare a sensului ei, prin introducerea unor elemente arbitrare, de factură superstițioasă.

Numărul spălărilor nu are nicio relevanță duhovnicească. Curățirea grâului, ca act practic, ține de igienă și de buna pregătire a alimentului, nu de vreo semnificație sacramentală ascunsă. A atribui unui asemenea gest o valoare simbolică sau „mistică” înseamnă a muta accentul de la credința în Hristos și în Înviere la o tehnică exterioară, lipsită de conținut spiritual. Or, Biserica nu a învățat niciodată că mântuirea sau ajutorul pentru cei adormiți depind de numărul unor gesturi repetate, ci de rugăciune, de milostenie și de credința vie. Adevărata „curățire” pe care o cere Biserica nu este aceea a grâului în mai multe ape, ci curățirea inimii celui care aduce darul de colivă pentru cei adormiți. Grâul fiert nu devine bineplăcut lui Dumnezeu printr-o tehnică specială de preparare, ci prin rugăciunea sinceră, prin pomenirea cu dragoste a celor adormiți și prin participarea la viața liturgică a Bisericii. În acest sens, orice adăugire superstițioasă nu doar că este inutilă, ci riscă să umbrească adevăratul înțeles al gestului.

Prin urmare, Sâmbăta lui Lazăr ne așază înainte o dublă chemare: pe de o parte, să ne întărim credința în Hristos, „Învierea și Viața”, iar pe de altă parte, să păstrăm curată rânduiala Bisericii, ferindu-ne de adaosuri străine de duhul ei. Coliva, în simplitatea și profunzimea ei, rămâne o mărturie limpede a acestei credințe: omul moare precum grăuntele de grâu, dar în Hristos este chemat să învieze spre viața cea veșnică.