În inima credinței noastre ortodoxe se află o taină care depășește hotarele acestei lumi: iubirea care nu moare. Nici mormântul, nici trecerea timpului nu pot rupe legătura dintre cei vii și cei adormiți, pentru că în Domnul Hristos, Cel Înviat, toți sunt vii. De aceea, Biserica nu încetează niciodată să-i poarte în rugăciune pe cei plecați dintre noi, așezându-i în lumina jertfei euharistice și în nădejdea învierii celei de obște.

Această pomenire nu este o simplă tradiție, ci o lucrare sfântă, întemeiată pe Sfânta Scriptură și pe învățătura Sfinților Părinți. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că pomenirea celor adormiți la Sfânta Liturghie este de mare folos sufletelor lor, fiind rânduită încă din vremea Apostolilor, iar Sfântul Simeon al Tesalonicului mărturisește că nimic nu este mai de folos pentru cei răposați decât jertfa liturgică. Astfel, Biserica luptătoare și cea triumfătoare nu sunt două realități separate, ci una și aceiași comuniune în Hristos, Mântuitorul nostru.

Și totuși, această pomenire are un timp și o rânduială. Biserica nu lucrează la întâmplare, ci cu o adâncă înțelepciune duhovnicească. Săptămâna Luminată, perioada de după Sfânta Înviere, este un timp unic, în care totul este cuprins de măreția biruinței lui Domnului nostru Iisus Hristos asupra morții. Este o singură zi de praznic prelungită în lumină, în care cântarea pascală nu încetează, iar durerea este înghițită de bucurie.

Din acest motiv, în aceste zile nu se săvârșesc parastase. Nu pentru că Biserica i-ar uita pe cei adormiți, ci pentru că îi încredințează, mai mult decât oricând, luminii Învierii. Pomenirea lor nu încetează, ci se adâncește tainic în Liturghie, prin pomenirea la Sfânta Proscomidie, prin cererea de la Ectenia întreită, dar și prin pomenirile de la cinstitele Daruri,  fără a fi scoasă în prim-planul slujbelor speciale. Și totuși, evlavia credincioșilor mărturisește, într-un chip atât de grăitor, că cei adormiți nu sunt absenți din bucuria pascală: în noaptea sfântă a Învierii, după ce primesc lumina cea neînserată, mulți dintre evlavioșii creștini merg în liniște la mormintele celor dragi și aprind candele. Nu este aceasta o slujbă de pomenire, ci o mărturisire tăcută și luminoasă că moartea a fost biruită. Ce poate fi mai plin de nădejde decât vederea cimitirelor transformate în adevărate făclii ale Învierii? Crucea nu mai este semn de despărțire, ci de întâlnire; mormântul nu mai este loc al întunericului, ci prag luminat de lumina lui Hristos. În acea noapte sfântă, iubirea îi adună pe toți, pe cei vii și pe cei adormiți, într-o singură comuniune, în jurul lui Hristos Cel Înviat.

În acest context trebuie înțeles și obiceiul numit „Paștile Blajinilor”, răspândit mai ales în Moldova și în Basarabia. La rădăcina lui se află o intuiție profund creștină: dorința de a împărtăși bucuria Învierii și celor adormiți. De aceea, credincioșii merg la morminte, rostesc rugăciuni și împart milostenie. În forma sa curată, acest obicei poate fi primit și luminat de Biserică, dacă este așezat la vremea potrivită, adică după Săptămâna Luminată, și dacă păstrează ceea ce este esențial: rugăciunea, sobrietatea și milostenia. Însă, odată cu trecerea timpului, peste acest nucleu curat s-au așezat și elemente străine de duhul Ortodoxiei. În Bucovina și Maramureș, dar și în unele regiuni din Basarabia, apar variații ale datei și practici care nu mai respectă rânduiala liturgică, mutând uneori pomenirea chiar în zilele în care Biserica nu îngăduie parastase, inclusiv în Vinerea luminată.

Mai mult, s-au răspândit credințe și obiceiuri care țin mai mult de imaginația populară decât de adevărul credinței. Se vorbește despre „blajini” cărora li s-ar vesti Paștile prin cojile de ouă roșii aruncate pe ape. Aceste reprezentări, deși pitorești, nu aparțin învățăturii Bisericii. Ele vin dintr-un strat vechi, precreștin, și nu pot fi asumate ca expresie a credinței ortodoxe. La fel, mesele întinse pe morminte, zgomotul, băutura excesivă sau dorința de a impresiona prin daruri bogate sunt abateri de la sensul autentic al pomenirii. Cei adormiți nu au nevoie de acestea, ci de rugăciune și de milostenie făcută cu discreție și cu inimă smerită.

Răspunsul ortodox nu este unul de respingere totală a tradiției Paștilor blajinilor, ci de luminare și îndreptare căci Biserica nu distruge tradițiile, ci le curăță și le sfințește. Păstrează ceea ce este bun și înlătură ceea ce este străin de învățătura ei. Adevărata pomenire începe în biserică, la Sfânta Liturghie, unde cei adormiți sunt aduși înaintea lui Dumnezeu prin jertfa euharistică, și continuă la mormânt, în liniște și rugăciune, cu lumânare aprinsă și cu nădejde. Se împlinește prin milostenie discretă, oferită celor în nevoie, nu prin ostentație. Și se face, mai presus de toate, în credința că cei adormiți sunt vii în Hristos.

Astfel, „Paștile Blajinilor” pot deveni, dintr-un obicei popular amestecat, o adevărată mărturisire de credință: că Mântuitorul Hristos a înviat din morți și că, în El, viața nu se sfârșește, ci se schimbă. Iar cei pe care îi pomenim nu sunt departe de noi, ci aproape, în iubirea lui Dumnezeu.