Se cade a se face pentru cei morţi, pomeniri: la trei zile, la nouă zile şi la patruzeci de zile, cu cântări, cu rugăciuni şi cu milostenie la săraci. Deci, după trei zile, facem pomenire, pentru că a treia zi după moarte omului i se schimbă chipul. La a noua zi, facem pomenire, pentru că de atunci începe a i se risipi omului făptura, rămânând numai inima. Iar la patruzeci de zile facem pomenire că atunci şi inima începe să piară. Că şi la zămislirea omului, în acest chip se alcătuieşte pruncul, adică: a treia zi se închipuieşte inima, a noua zi începe alcătuirea trupului, iar la patruzeci de zile toate mădularele trupului încep a se închipui.

Deci, ştiind dumnezeieştii Părinţi că pomenirile pentru cei morţi, adică, milosteniile şi slujbele, mare ajutor şi folos dau celor adormiţi, poruncesc tuturor să facă aceasta la biserică, luând rânduiala aceasta de la Sfinţii Apostoli. Însă aceasta o grăiesc pentru cei credincioşi. Pentru cei necredincioşi, însă, chiar de ar da cineva la săraci averea din toată lumea, nu va spori nimic, că cel ce, când era viu, a fost vrăjmaş lui Dumnezeu, arătat este că şi după moarte este lăsat la mila lui Dumnezeu, că nu se află nedreptate la Dumnezeu. Că drept este Domnul şi iubeşte şi va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

(Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, p. 232)