Oare Hristos S-a înşelat sau ne-a înşelat?

Să ne ierte Domnul că şi punem această întrebare. Nu o punem noi; ereticii şi-au pus-o lor demult şi neîntrerupt îi răspund când într-un fel, când într-altul; odată precum evreii, că Hristos a înşelat, iar altădată precum teosofii, că S-a înşelat El singur. Pentru noi, această întrebare nu există. Popoarele ortodoxe cred şi mărturisesc că Iisus Hristos este unicul şi singurul Mesia, Mântuitorul lumii, răscumpărătorul neamului omenesc din păcat, înnoitorul, Fiul lui Dumnezeu întrupat din Fecioara Maria şi de la Duhul Sfânt, Dumnezeu din Dumnezeu, plinătatea adevărului, izvorul vieţii, biruitorul morţii, începătura învierii, singura cale dreaptă către adevăratul ţel, judecătorul viilor şi al morţilor. Există până acum ceva nelămurit, care constituie deosebirea fundamentală între Biserica noastră Răsăriteană şi bisericile eretice apusene. Dar înainte de a explica această diferenţă, trebuie să explicăm că noua eră pentru bisericile eretice apusene nu începe nici de la reformă, nici de la revoluţia franceză, ci din secolul al zecelea, de la despărţirea Apusului creştin de Răsăritul creştin. De atunci s-a ivit în creştinătatea apuseană adaptarea şi echivalarea. Aceasta şi este esenţa noii ere a lor, a vremurilor moderne, a modernismului, cu care ei se fălesc. Pentru Biserica Răsăriteană nu există nici eră nouă, nici eră veche, de când Hristos S-a arătat lumii, ci ea este tot aceeaşi şi deopotrivă de adevărată, indiferent de vremuri şi de ocazii şi de conjuncturi.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Suta de capete de la Liubostinia, Editura Sophia, București, 2009, p. 25)