Hristos este pacea noastră, El Care a făcut cele două – una, surpând peretele din mijloc al despărțirii, desființând vrăjmășia în trupul Său (Efeseni 2, 14-15). Ni s-a părut potrivit să începem cu acest cuvânt apostolic scrisoarea pe care o trimitem evlaviei voastre, fiindcă sufletul nostru, ca și cuprinsul acestei scrisori, năzuiește spre agonisirea păcii.

Desigur a acelei păci care nu este din lumea aceasta, după cum a spus Domnul (Ioan 14, 27), a păcii care nu este judecată de lucrurile ce ne cad sub simțuri; a acelei păci pe care a adus-o El Însuși din Cer, pe care, la despărțire, a dăruit-o ucenicilor Săi, pe care, în sfârșit vrea să o păstrăm cu Tatăl cel Atotputernic, după cum El Însuși spunea în rugăciunea Sa către Tatăl: „Dar nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 20-21).

El Se face pildă credincioșilor Săi, ca, urmându-L pe El, să ne unim cu aceeași legătură a păcii.

Desigur cei care au avut învățătura acestei slujiri nu au pus nimic mai sus de bunul păcii; nu au respins nimic mai mult decât cele care se opun păcii și zămislesc neînțelegerea în cuvinte și plăceri, fiind încredințați că nu folosește la nimic nici facerea minunilor, nici virtutea curată unită cu pedepsirea trupului, nici împărțirea averii la săraci, nici chiar martiriul dacă nu este dragoste.

Dar dragostea, după cum o descrie în chip minunat dumnezeiescul Apostol, „nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr, nu gândește răul” (I Corinteni 13, 5-6) despre aproapele, nu numai despre Dumnezeu, fiindcă acest lucru ar arăta-o potrivnică virtuții.

(Sfântul Gherman al Constantinopolului, Epistola către armeni, capitolul 1, P. G. 98, 135 A-B).