În vremea aceea a auzit regele Irod, căci numele lui Iisus se făcuse cunoscut, şi zicea că Ioan Botezătorul s-a sculat din morţi şi de aceea se fac minuni prin el. Alţii însă ziceau că este Ilie şi alţii că este prooroc, ca unul din prooroci. Iar Irod, auzind zicea: Este Ioan căruia eu am pus să-i taie capul; el s-a sculat din morţi. Căci Irod, trimiţând, l-a prins pe Ioan şi l-a legat, în temniţă, din pricina Irodiadei, femeia lui Filip, fratele său, pe care o luase de soţie. Căci Ioan îi zicea lui Irod: Nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău. Iar Irodiada îl ura şi voia să-l omoare, dar nu putea, căci Irod se temea de Ioan, ştiindu-l bărbat drept şi sfânt, şi-l ocrotea. Şi ascultându-l, multe făcea şi cu drag îl asculta. Şi fiind o zi cu bun prilej, când Irod, de ziua sa de naştere, a făcut ospăţ dregătorilor lui şi căpeteniilor oştirii şi fruntaşilor din Galileea. Şi fiica Irodiadei, intrând şi jucând, a plăcut lui Irod şi celor ce şedeau cu el la masă. Iar regele a zis fetei: Cere de la mine orice vei voi şi îţi voi da. Şi s-a jurat ei: Orice vei cere de la mine îţi voi da, până la jumătate din regatul meu. Şi ea, ieşind, a zis mamei sale: Ce să cer? Iar Irodiada i-a zis: Capul lui Ioan Botezătorul. Şi intrând îndată, cu grabă, la rege, i-a cerut, zicând: Vreau să-mi dai îndată, pe tipsie, capul lui Ioan Botezătorul. Şi regele s-a mâhnit adânc, dar pentru jurământ şi pentru cei ce şedeau cu el la masă, n-a voit s-o întristeze. Şi îndată trimiţând regele un paznic, a poruncit a-i aduce capul. Şi acela, mergând, i-a tăiat capul în temniţă, l-a adus pe tipsie şi l-a dat fetei, iar fata l-a dat mamei sale. Şi auzind, ucenicii lui au venit, au luat trupul lui Ioan şi l-au pus în mormânt. Şi s-au adunat apostolii la Iisus şi I-au spus Lui toate câte au făcut şi au învăţat. (Marcu 6, 14-30)

Cele înfățișate de către Sfântul Evanghelist Marcu despre finalul tragic al vieții pământești a Sfântului Ioan Botezătorul apar ca fiind o „povestire în povestire”, fiind ocazionată de trimiterea Apostolilor la propovăduire de către Iisus și de creșterea popularității Domnului printre locuitorii Țării Sfinte. Numele și faptele Sale au ajuns să fie cunoscute de către Irod, unul dintre fiii aprigului Irod cel Mare, care murise la scurtă vreme după uciderea pruncilor din Betleem. Tânărul Irod Antipa nu mai stăpânea peste întreaga țară a lui Israel, ci numai peste două provincii despărțite între ele, anume Galileea copilăriei Domnului, respectiv Pereea, o regiune la răsărit de Iordan. Celelalte provincii aveau alte administrații, anume Iudeea și Samaria erau conduse direct de procuratorul roman Pilat, Trahonitida era condusă de Filip, fratele lui Irod cel tânăr, iar Decapole era o autoguvernare a zece orașe. Cu toată micșorarea regatului său, Irod avea încă o oarecare putere locală, așa încât la un moment dat l-a arestat pe Sfântul Ioan Botezătorul. Se pare că a putut face aceasta fiindcă Sfântul Ioan ar fi botezat la Betabara, pe malul răsăritean al Iordanului, așadar în teritoriul situat în jurisdicția irodiană. Motivul arestării e descris în această povestire și, ca toate celelalte narate, ne apar ca lucruri deja întâmplate de ceva timp.

Irod a aflat de faptele și puterea Domnului Iisus, precum și de zvonurile locale cum că Domnul ar fi Ilie care s-a întors pe pământ, sau unul dintre prooroci, ba chiar Ioan înviat din morți. Astfel se pune în scenă istoria pe care o comemorăm la 29 august, pe baza cuvintelor lui Irod care  afirmă nici mai mult nici mai puțin decât identitatea dintre Iisus și Ioan presupus a fi înviat, fiindcă el însuși, regele, a poruncit să i se taie capul. De aici povestirea continuă, lămurind faptul că Ioan fusese cândva în trecut arestat, fiindcă proorocul mustra cu îndrăzneală pe Irod din cauza unei fapte imorale: se însurase cu Irodiada, soția fratelui său. Poate nu ar fi fost mare lucru dacă regele Filip ar fi murit, fiindcă ar fi putut părea o căsătorie de levirat, asemenea celei descrise de saduchei înaintea Domnului Iisus, dar nici așa nu ar fi fost în regulă, fiindcă Irodiada avea deja o fiică, numită Salomeea. Dar fratele Filip încă trăia. Prin urmare, căsătoria era cu totul ilegitimă și de neacceptat potrivit legii mozaice, fiind urmare a unui divorț. Însă chiar și așa, Irod nu îi purta ură lui Ioan, în comparație cu Irodiada care îl voia mort. Regele îi asculta cu interes cuvintele, socotindu-l om sfânt și drept. Evanghelistul insinuează că Irod chiar făcea diferite lucruri la sfatul lui Ioan.

Evenimentul care a dus la uciderea profetului botezător a fost sărbătorirea zilei de naștere a lui Irod, ocazie cu care acesta a făcut un ospăț pentru dregătorii săi și pentru oamenii de seamă din Galileea. La o astfel de ceremonie orientală, pe lângă masa bogată nu lipsea vinul și alte băuturi alcoolice, precum și dansurile specifice. Amețit de băutură, Irod a privit la dansul fiicei Irodiadei, despre care e de înțeles că nu mai era chiar o copilă și, înfierbântându-se de o poftă cu atât mai nepermisă, cu cât nu doar că era însurat, ci tânăra dinaintea sa îi era în același timp nepoată și fiică vitregă, i-a făcut acesteia o ofertă de o generozitate nesăbuită. Pentru dansul ei, fata era invitată să ceară orice, până la jumătate din regat. Ea putea deveni, potrivit ofertei, regină singură peste Galileea sau Pereea. Totuși era încă prea tânără să se gândească la așa ceva, astfel că a întrebat-o pe mama sa ce să ceară. Irodiada imediat a profitat de moment și a cerut capul Sfântului Ioan. Fiica dansatoare a repetat cererea înaintea lui Irod care s-a văzut prins în capcana propriilor cuvinte și, deși s-a căit de generozitatea sa crescută extrem datorită băuturii și poftei, nu a vrut să pară, înaintea supușilor săi, bărbat slab sau care nu se ține de cuvânt. Execuția Sfântului Ioan e o „respectare a onoarei”, parodiată însă de păcatele nesăbuitului Irod: incestul, desfrânarea și beția, la care am putea adăuga încă una specifică funcției deținute, anume proasta guvernare. În urma decapitării marelui prooroc, fata a primit pe o tavă capul Sfântului, pe care l-a dat mai departe mamei sale. Ce s-a întâmplat mai departe nu este descris de către Evanghelist, ci e cunoscut din tradiție, anume că în cele din urmă capul i-a fost înmormântat de către ucenici, însă nu la un loc cu trupul, iar Biserica prăznuiește trei aflări ale capului Sfântului Ioan Botezătorul. Evanghelia se încheie înrămând istoria despre Sfântul Ioan și continuând cu cele dinainte de această povestire în paranteză: anume Apostolii trimiși de Domnul Iisus la propovăduire se întorc și îi povestesc Mântuitorului despre „toate câte au făcut și au învățat”.

Moartea martirică a Sfântului Ioan Botezătorul, din pricina neînfricării sale de a mustra pentru păcate chiar și pe rege, este un prilej neobișnuit de reflecție în Biserică. Ea e cinstită cu sărbătoare ca și în cazul tuturor celorlalte zile ale trecerii la cele veșnice, prin martiriu, ale sfinților: soldații Dimitrie, Gheorghe, Mina, diaconul Ștefan, apostolii Bartolomeu, Matei, Iacov și așa mai departe. E cunoscut că moartea mucenicească e comemorată în Biserică nu cu tristețe, ci cu bucuria nașterii acestora în ceruri. Prin urmare, toți cei care se numesc Dumitru sau Gheorghe sau Ștefan își sărbătoresc ziua onomastică în ziua martiriului sfântului lor patron. Desigur, de multe ori zilele onomastice pot tinde să semene cu ziua de naștere a lui Irod, nefiind neapărat prilejuri de rugăciune și mulțumire adusă lui Dumnezeu și sfinților ocrotitori, ci mai degrabă pricină de bucurie lumească. Și totuși, în cazul Sfântului Ioan, sărbătoarea sa precum și a celor care-i poartă numele nu este această zi a martiriului, a botezului său cu prețul propriului sânge vărsat pentru dreptatea dumnezeiască. Îl sărbătorim pe sfânt la 7 ianuarie, a doua zi după Bobotează, precum și la 24 iunie, când se pomenește nașterea sa. Ca sărbători secundare sunt aflările capului său, anume prima și a doua, la 24 februarie, respectiv a treia, la 25 mai. În această zi de sfârșit de august postim și ne rugăm, amintindu-ne de tragica petrecere din viață a marelui profet. Însă nu moartea Sfântului Ioan prin decapitare este motivul postului, cum de altfel nu postim nici de Adormirea Maicii Domnului și nici de sărbătorile sfinților amintiți înainte. Ci, la fel cum în săptămâna vameșului și fariseului anulăm ajunarea miercurea și vinerea pentru a nu fi ca fariseul postitor și lăudăros, tot la fel acum postim pentru a nu fi ca Irod, petrecând în beție și pierderea minții. De altfel există în Minei, cartea de slujbă a lunii în curs, o indicație care arată că nu avem nici post negru, ci două mese în zi, anume cea de la prânz, după Sfânta Liturghie și cea de seara, la care se poate bea și vin și consuma untdelemn, adică este o zi de post obișnuită, ba chiar mai ușoară decât obișnuitele miercuri și vineri săptămânale. Această practică arată că noi postim pentru înfrânarea de la păcatele săvârșite de regele Irod, dar ne bucurăm de nașterea Sfântului Ioan în cer!