De la începutul creației, de cînd omul a fost adus în existență de Dumnezeu, iar mai apoi a ales să se despartă de El pentru că și-a asumat o pseudo-libertate, omul a fost invitat de Dumnezeu să postească. Și astfel, de la începutul lumii și pînă astăzi, omul este subiectul unei continue, responsabile și responsabilizate chemări de a posti. Au existat și există situații cînd suntem prea des tributarii unei atitudini vis a vis de post nu întocmai la unison cu tradiția Bisericii.

Postirea ca mijloc de interrelaționare vine tocmai în întîmpinarea reevaluării conceptului de post; postul nu a fost niciodată și nădăjduim că nici nu va fi vreodată privit ca regulă în Biserică. El este mai curînd o chemare, o invitație pe care Dumnezeu o face omului de a se despărți o vreme de anumite lucruri, pentru ca mai apoi să fie împreună cu ele mai adevărat, mai înalt, mai curat. Cînd se vorbește despre despărțirea de lucruri, avem în vedere faptul că, atunci cînd postim, postim de noi, de cele ale noastre, de acțiunile noastre, de faptele și afirmările noastre, iar acestea sunt de altfel și motive al unei bune sau deficitare relaționări cu ceilalți. Tot ceea ce săvîrșim, toate faptele noastre, cuvintele, atitudinile, pot fi motive sau cauze ale unei bune sau deficitare interrelaționări. Cu alte cuvinte, interrelaționarea eficientă este condiționată de înfrînare.

 Și astfel am ajuns la un gînd care este foarte des întîlnit în literatura Sfinților Părinți și anume faptul că nu atît idea de post ar trebui să ne rețină atenția, ci accentul trebuie să să cadă pe înfrînare. Înfrînarea de la plăcere, de la plăcerea de a consuma, prin acest lucru tu însuți fiind consumat de ceea ce consumi. Prin monopolul în viața noastră a atitudinii samavolnice de consum, general vorbind, tu devii centrul propriilor tale preocupări, devii dependent de tine și astfel nu îl mai poți vedea pe celălalt, nu mai poți cunoaște nevoiele lui, nu mai poți empatiza sănătos cu el, nu mai poți recunoaște în el chipul lui Dumnezeu. De aceea, rațiunea înfrînării este de a posti de noi, de dublura falsă pe care am creat-o în noi. Ne-am construit o dublură falsă de viață, un chip patologic, aș spune, singurul pe care îl protejăm împotriva chipului lui Dumnezeu. Postul vine să ucidă în noi tocmai chipul fals, dublura, și să iasă la iveală chipul adevărat care sintetizează întreaga umanitate.

Relația mea calitativă cu Dumnezeu dă consistență tuturor relațiilor

Fiecare persoană este centrul spiritual al întregii umanități, iar dacă eu mă fac sănătos, astfel începe să se însănătoșească întreaga fire umană. Acest lucru stă la baza relațiilor umane; în acest fel postul devine mijloc al relaționării sănătoase dintre oameni. Cu alte cuvinte, eu sunt centrul din care radiază relațiile. Dar cu toate acestea, prioritatea mea nu este îmbunătățirea relațiilor cu oamenii, cu aproapele meu, ci eu caut spre mine, mă caut pe mine ca să mă aduc înaintea lui Dumnezeu, pentru a converti viața mea la viața lui Dumnezeu. Altfel spus, eu am nevoie de vindecare pentru a putea deveni subiect relațional. Dacă eu sunt centrul din care radiază relațiile, atunci tot eu sunt responsabil de modul în care îmi trăiesc relațiile, de modul în care mă bucur de celălalt și de măsura în care îi permit celuilalt să se bucure de mine. Nu poate fi vorba de relație cu ceilalți, de o relaționare fecundă, rodnică, curată, acolo unde Dumnezeu nu este prezent.

Raportarea relațiilor interumane la relația Sfintei Treimi, dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfînt, este criteriul prin excelență de a evalua eficiența comuniunii. Mai concis, trebuie întîi să mă apropii eu de Dumnezeu pentru a mă apropia de oameni. Este necesar să ne punem în ordine verticala pentru a funcționa decent, curat, eficient pe orizontală, adică în relațiile cu oamenii. Iar pentru asta, calea cea mai bună a comuniunii, a interrelaționării este să poți să trăiești calitativ singurătatea. Este vorba despre o cununie a sufletului cu Dumnezeu.  Adică să iți asumi interiorizarea, să-ți dai întîlnire în interiorul tău cu Dumnezeu, să asculți voia Lui, să renunți la tine și la ceea ce poate fi stavilă între tine și El, să răgăsești armonia duhovnicească și cu aceasta să ieși în întîmpinarea celorlalți pentru a-L imita pe Cel pe care L-ai întîlnit, adică pe Dumnezeu. Cu alte cuvinte, relația mea calitativă cu Dumnezeu dă consistență tuturor relațiilor.

Desigur că în renunțarea sau în postirea a ceea ce am numit adineauri „postirea de noi” este inclusă și postirea de alimente, care este de fapt și prima treaptă a postului. Dar pentru a nu confunda postul cu dieta, cu detoxifierea, cu diferite rețete, e important să amintim că dacă postul alimentar nu conduce neapărat la curăția inimii, atunci am rămas la varianta de post pe care o propune Vechiul Testament, adică o inventariere de lucruri interzise. Nimic nu este interzis, nimic nu este rău în sine, niciun aliment, ceea ce ne interesează pe noi în anumite situații este dependența de ceea ce consumăm, care întotdeauna este ascunsă în spatele alimentelor. De ce practic Biserica propune o serie de alimente pe care ar fi indicat să le consumăm în anumite perioade ale anului, iar de altele recomandă să ne despărțim pentru o vreme? Tocmai pentru că foarte multe alimente care sunt greu digerabile consumă din energia omului, erergie pe care acesta este chemat să o investească în relația cu ceilalți. Cu alte cuvinte, nu alimentele sunt problema, ci atitudinea față de ele și față de efectul pe care îl poate avea în noi exercițiul renunțării pentru o vreme la ele, ca mai apoi să le prețuim și să le apreciem correct.

De altfel, în toată această chestiune despre renunțare și înfrînare este vorba. Mircea Eliade spunea la un mment dat că doar prin cumplite renunțări poate fi construită o personalitate frumoasă. Cred că pentru a deveni o persoană de interes, un magnet pentru ceilalți, trebuie să treci printr-o șlefuire a voinței, prin renunțări la anumite lucruri, obiceiuri, pentru a putea deveni un om frumos, apreciat, un om calitativ. Iar aceste renunțări nu sunt decît acordarea voinței tale la voința lui Dumnezeu.

Mântuitorul Iisus Hristos spune: „Întru aceasta vor cunoaște oamenii că sunteți ucenicii Mei, dacă vă iubiți unul pe altul (In. 13, 35)”. Dar pentru a iubi trebuie să devenim sursă de relație a celuilalt, iar pentru ca acest lucru să se întîmple trebuie să jertfim din ale noastre, să renunțăm la cele ale nostre, să fim jertfă și jertfitor, căci atît postești, cît iubești! (Marius Elisei)